Am fost întrebat odată care este rolul unui profesor pentru elevi.
Profesorul trebuie să fie un model. Şi pentru a fi un model, trebuie într-adevăr să fie un om, şi elevii să ştie asta. Pomul se cunoaşte după roade, după cum zicea cineva.
Când am fost rugat să menţionez profesorii care m-au influenţat cel mai tare în 4 ani de Sf. Sava, am numit 3, fără a exclude şi pe alţii.
1. Diriga, cu care nu pot sa ma abtin sa mai beau cate o cafea din cand in când. Este o persoană care m-a învăţat că trebuie să am încredere în oameni. Şi că, din când în când, trebuie să facem ceea ce credem că e bine. Chiar dacă din când în când vom avea de suferit.
2. Costache, profesorul de română. Îmi doresc să închid ochii şi să îl aud vorbind despre poezii, despre eroi, despre noi. Despre cum avem ocazia, încă, să facem fapte măreţe. Despre fericire. El a fost motivul pentru care am pus prima dată fără să fiu pus mâna pe o carte, motivul pentru care am pus pixul pe hârtie. Datorită lui am descoperit imaginaţia, aerul curat, libertatea şi frumosul. Chiar acum mă simt jenat pentru că, dacă ar citi ce scriu aici, mi-ar face din nou praf frazele, aşezările în pagină, şi mi-ar da un 9,25.
3. Olteanu, profesorul de engleză dintr-a 12-a. Ne-a dat să facem un eseu cu titlul Whatever People Say I Am, That's What I'm Not. Sub care a scris "Arctic Monkeys". La cei peste 60 de ani ai lui, omul ştia toate albumele Radiohead. În ordine cronologica. Era de-al nostru.
Profesorul Olteanu nu mai e printre noi.
Aşa-i că e ciudat cum, din când în când, trebuie să mai moară cineva ca să ne aducem aminte?
Saturday, November 28, 2009
Sunday, November 15, 2009
Steluţe în genele ei
de Mircea Cărtărescu
Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.
Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult…
da, dragii moşului, erau…
erau steluţe în genele ei.
Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau… hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.
Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.
Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi…
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau… da… da, dragii moşului…
Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în “Poeme de-amor”, precum ştii
dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge…eeneee…leeeee… nele eeeeeeeeei!
Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a vă da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fată de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.
Monday, November 2, 2009
Tell me why I don't like mondays
Titlul vine de la melodia asta.
Lunea este făcută probabil ca să fie o prelungire a weekendului. Iar dacă totul a mers prost de vineri până duminică, sigur o să meargă prost şi luni. Problema arzătoare este că, chiar dacă în weekend merge binişor, se poate foarte bine ca luni să meargă ca naiba. Şi hop, începe o săptămână cu stângul şchiopătând, în care se va face şi mai frig decât s-a făcut până acum. În care n-o să avem timp de schimbări, n-o să avem chef de gânduri, n-o să mai simţim mare brânză şi n-o să ne prea pese de noi.
Berea de seară se transformă încet, încet în votcă, şi parcă nimeni n-a prevăzut asta. Ştim bine că orice maşină poate să intre uşor în groapă, dar nu toate pot să şi iasă. Şi, odată căzută, mult mai uşor se afundă decât iese. Şi senzaţia de cădere e, ca toate chestiile dracului, a naibii de dulce. E o senzaţie de eliberare, de lăsat în voia sorţii. Închidem ochii şi cădem şi ne convine că, deşi nu facem nimic, mergem undeva. Poate că aşa e şi viaţa: tot ce trebuie să facem este să urcăm, să urcăm şi să ne ţinem. Şi dacă dăm să picăm, să nu ne panicăm şi să ne apucăm de ceva până când putem urca din nou.
Când eram mic vedeam tot felul de filme cu alpinişti care, deşi cădeau de pe munte, apucau o piatră sau o cracă şi se ridicau la loc. M-am întrebat de multe ori dacă eu aş avea tăria asta sau dacă doar aş cădea, cu ochii închişi şi zâmbind.
Am visat că mergeam pe stradă spre casă, deşi nu era o stradă pe care să o ştiu, şi aveam foarte mult de mers. Eram pierdut şi disperat, şi mai era doar cineva cu mine pe stradă. Era noapte şi mi-era frig, dar mă ţineam după ea. Şi am mers mult, şi nu de puţine ori trebuia să mai alerg ca să nu se piardă în zare. Şi aşa am trecut printre intersecţii pustii, semafoare, parcuri şi blocuri, şi am ajuns acasă. Şi am mers în faţă, şi ea s-a dus la stânga. M-am întors să o mai văd, şi se pierdea în zare. Atunci am văzut că nu eram acasă; eram într-un loc pe care nu îl ştiam. Era întuneric, era frig şi eu eram pierdut.
Atunci m-am trezit.
Lunea este făcută probabil ca să fie o prelungire a weekendului. Iar dacă totul a mers prost de vineri până duminică, sigur o să meargă prost şi luni. Problema arzătoare este că, chiar dacă în weekend merge binişor, se poate foarte bine ca luni să meargă ca naiba. Şi hop, începe o săptămână cu stângul şchiopătând, în care se va face şi mai frig decât s-a făcut până acum. În care n-o să avem timp de schimbări, n-o să avem chef de gânduri, n-o să mai simţim mare brânză şi n-o să ne prea pese de noi.
Berea de seară se transformă încet, încet în votcă, şi parcă nimeni n-a prevăzut asta. Ştim bine că orice maşină poate să intre uşor în groapă, dar nu toate pot să şi iasă. Şi, odată căzută, mult mai uşor se afundă decât iese. Şi senzaţia de cădere e, ca toate chestiile dracului, a naibii de dulce. E o senzaţie de eliberare, de lăsat în voia sorţii. Închidem ochii şi cădem şi ne convine că, deşi nu facem nimic, mergem undeva. Poate că aşa e şi viaţa: tot ce trebuie să facem este să urcăm, să urcăm şi să ne ţinem. Şi dacă dăm să picăm, să nu ne panicăm şi să ne apucăm de ceva până când putem urca din nou.
Când eram mic vedeam tot felul de filme cu alpinişti care, deşi cădeau de pe munte, apucau o piatră sau o cracă şi se ridicau la loc. M-am întrebat de multe ori dacă eu aş avea tăria asta sau dacă doar aş cădea, cu ochii închişi şi zâmbind.
Am visat că mergeam pe stradă spre casă, deşi nu era o stradă pe care să o ştiu, şi aveam foarte mult de mers. Eram pierdut şi disperat, şi mai era doar cineva cu mine pe stradă. Era noapte şi mi-era frig, dar mă ţineam după ea. Şi am mers mult, şi nu de puţine ori trebuia să mai alerg ca să nu se piardă în zare. Şi aşa am trecut printre intersecţii pustii, semafoare, parcuri şi blocuri, şi am ajuns acasă. Şi am mers în faţă, şi ea s-a dus la stânga. M-am întors să o mai văd, şi se pierdea în zare. Atunci am văzut că nu eram acasă; eram într-un loc pe care nu îl ştiam. Era întuneric, era frig şi eu eram pierdut.
Atunci m-am trezit.
Monday, October 26, 2009
Odă pentru P9
Moartea este chestia aia la care mergi la un cimitir unde babe urlă în cor, ţigani scuipă seminţe, oameni plâng şi mănâncă anafură, popi dau din gură. Şi de la care te întorci fără cineva, care nu va mai fi niciodată.
4 ani de zile am fost, zi de zi, în sala din capătul parterului, la P9. Mulţi ne invidiau: vedeam de departe când vin profesorii, vedeam dacă vin cu catalog sau nu, puteam să ne hotărâm mai devreme sau mai târziu, aveam mai mult timp. Şi noi eram siguri că avem mult timp. Nu a fost aşa.
Pe la sfârşitul clasei a 11-a, Larisa, de la P8, nu a mai avut deloc timp. A murit în drum spre mare, într-un accident stupid de maşină. Ne ziceam bună şi pa pentru că eram vecini, dar atât. Mi-am imaginat că este bolnavă şi că nu o să mai vină o perioadă. În timp cu toţii ne-am adaptat ca nişte idioţi la mediu. Şi am putut, după multă vreme, să glumim din nou, dar fără să râdem.
Începea clasa a 12-a, şi cu 3 zile înainte mă întorceam în Bucureşti. Urma să ne vedem la P9 cu toţii peste numai câteva zile. Să dăm o grămadă de bani pe flori, beri şi ţigări. Să facem mişto unii de alţii şi să rămânem la fel de apropiaţii. Ela a murit împreună cu iubitul ei, după ce motocicleta lor a fost călcată de o basculă care a trecut banda dublă continuă fără să se asigure. Stătea ca şi mine, în ultimele bănci. Când nu beam mă uitam speriat în stânga şi dreapta, neştiind dacă să ţip sau să bocesc ca un copil, pentru că mi se părea că este peste tot. A fost devastator pentru fiecare suflet din P9.
Periodic văd câte o fată pe stradă, în autobuz sau în vreun bar, care mi se pare că seamănă cu Ela, şi pe care mi-e frică să o privesc în ochi.
Acum câteva zile a murit Ada, o fată absolut deosebită, pe care sunt fericit că am cunoscut-o. Era în al 4-lea an de mers zilnic la P9.
Dumnezeu să le ierte, pentru că eu nu o să îl iert pe el.
4 ani de zile am fost, zi de zi, în sala din capătul parterului, la P9. Mulţi ne invidiau: vedeam de departe când vin profesorii, vedeam dacă vin cu catalog sau nu, puteam să ne hotărâm mai devreme sau mai târziu, aveam mai mult timp. Şi noi eram siguri că avem mult timp. Nu a fost aşa.
Pe la sfârşitul clasei a 11-a, Larisa, de la P8, nu a mai avut deloc timp. A murit în drum spre mare, într-un accident stupid de maşină. Ne ziceam bună şi pa pentru că eram vecini, dar atât. Mi-am imaginat că este bolnavă şi că nu o să mai vină o perioadă. În timp cu toţii ne-am adaptat ca nişte idioţi la mediu. Şi am putut, după multă vreme, să glumim din nou, dar fără să râdem.
Începea clasa a 12-a, şi cu 3 zile înainte mă întorceam în Bucureşti. Urma să ne vedem la P9 cu toţii peste numai câteva zile. Să dăm o grămadă de bani pe flori, beri şi ţigări. Să facem mişto unii de alţii şi să rămânem la fel de apropiaţii. Ela a murit împreună cu iubitul ei, după ce motocicleta lor a fost călcată de o basculă care a trecut banda dublă continuă fără să se asigure. Stătea ca şi mine, în ultimele bănci. Când nu beam mă uitam speriat în stânga şi dreapta, neştiind dacă să ţip sau să bocesc ca un copil, pentru că mi se părea că este peste tot. A fost devastator pentru fiecare suflet din P9.
Periodic văd câte o fată pe stradă, în autobuz sau în vreun bar, care mi se pare că seamănă cu Ela, şi pe care mi-e frică să o privesc în ochi.
Acum câteva zile a murit Ada, o fată absolut deosebită, pe care sunt fericit că am cunoscut-o. Era în al 4-lea an de mers zilnic la P9.
Dumnezeu să le ierte, pentru că eu nu o să îl iert pe el.
Gândire pozitivă
E mult mai mişto să vezi partea plină a paharului. Am văzut oameni care nu văd, am auzit oameni care nu aud, am încercat să dau mâna cu oameni fără mâini. Şi tot eu sunt nefericit?
Toamna vine când vrem noi. Culoarea frunzelor depinde doar de cum vrem noi să fie, gustul şi mirosul cafelei sunt aşa cum trebuie să fie doar atunci când noi suntem cum aşa cum trebuie să fim.
Cum trebuie să fim?
Trebuie să fim încrezători în noi, în primul rând. Lamentarea este o mare porcărie, şi asta nu din cauză că tot timpul "sunt unii care o duc mai rău decât noi". Pentru că nu duce la nimic. Avem propria noastră viaţă în mâini, iar dacă suntem siguri de chestia asta înseamnă că suntem maturi. Şi tot timpul avem nevoie de ceva care să ne aducă aminte de asta. Contează să fim pe propriile noastre picioare.
Fiecare are câte o pernă. Hai să ne-o găsim.
Toamna vine când vrem noi. Culoarea frunzelor depinde doar de cum vrem noi să fie, gustul şi mirosul cafelei sunt aşa cum trebuie să fie doar atunci când noi suntem cum aşa cum trebuie să fim.
Cum trebuie să fim?
Trebuie să fim încrezători în noi, în primul rând. Lamentarea este o mare porcărie, şi asta nu din cauză că tot timpul "sunt unii care o duc mai rău decât noi". Pentru că nu duce la nimic. Avem propria noastră viaţă în mâini, iar dacă suntem siguri de chestia asta înseamnă că suntem maturi. Şi tot timpul avem nevoie de ceva care să ne aducă aminte de asta. Contează să fim pe propriile noastre picioare.
Fiecare are câte o pernă. Hai să ne-o găsim.
Saturday, October 17, 2009
Noapte bună!
M-am întors după o plimbare cam lungă acasă şi am făcut cum fac de obicei: am lăsat ce era mai important pe ultima clipă. Anume aprovizionarea de la magazinul din colţ. După cugetări îndelungi, dă-te şi scuze, am ales victimele: un borcan de aproape un kil de Nutella, un fel de prăjituri anemice fără niciun fel de cremă şi strictul necesar: 2 Tuborg la cutie. 30 de ron, scot cardul, nu vreau pungă că costă, bag berile în geantă, cardul se lasă aşteptat. Şi stă şi stă şi era unu săracu cu 2 banane şi apă plată în spatele meu, un minor care a venit să ia un kent 8 şi o brichetă, o fătucă care, după lupte seculare cu conştiinţa, a ales o pungă cu croissante, un fulga şi o provizie sănătoasă de ciocolată în toate formele Milka. Cocalarul de magazin vroia să îşi încarce şi el Cosmoteul să o sune pe Mirela direct din cartier, iar tocmai ce îşi exprima dorinţa, a 3-a încercare a acceptării cardului meu s-a dovedit a fi şi ultima. Vânzătoarea s-a resemnat, am scos berile din geantă şi vroiam să zic să iau o bere măcar cu banii pe care îi aveam. 2 rono şi câteva monede mici, în valoare de nu mai mult de 40 de bani. Nici măcar de-o bere. Nici măcar de la nenea de la chioşc un Ursus care mai era o mie. Nimic. Mai ieftin ca o cola, dar şi cola aia era scumpă pentru mine.
Şi totul a mers prost. Cu somnul e mult mai greu fără alcool, de ceva vreme. De când nu mai este nici da, nici nu, de când s-a dus vara aia în care am zis că mă îndrăgostesc, de când am uitat că totul va fi bine. De când nu mai ştiu să îmi zic singur noapte bună, de când trebuie să mă mulţumesc cu puţin.
Noapte bună.
Şi totul a mers prost. Cu somnul e mult mai greu fără alcool, de ceva vreme. De când nu mai este nici da, nici nu, de când s-a dus vara aia în care am zis că mă îndrăgostesc, de când am uitat că totul va fi bine. De când nu mai ştiu să îmi zic singur noapte bună, de când trebuie să mă mulţumesc cu puţin.
Noapte bună.
Tuesday, October 6, 2009
Justificare
A venit toamna şi odată cu ea, tot ceea ce e cuprins de toamnă. E uşor să faci analogii de genul "cad frunzele, deci nimic nu este etern" sau teoria ploii care mătură păcate din lacrimile noastre. E uşor să ne exprimăm starea de rahat mai ales atunci când nu e reală, ci impusă. E stupid cum noi, ca specie, ne asemănăm cu nişte oameni ipohondri care iau nurofen că li se pare lor că o să îi doară unghia de la degetul mic de la cracul stâng şi se plâng întotdeauna de asta, iar când sunt loviţi nu mai ştiu ce să zică. Ca o femeie care mimează orgasmul cu câte un scenariu de fiecare dată, iar atunci când îl are tace şi nici n-ai zice că suspină. Vine toamna şi ne bălăcim prin bloguri, poezii şi desene, iar atunci când e mai rău, tăcere.
Şi aşa mă justific, pentru mine, pentru faptul că sunt în stare să duc o frază până la capăt din an în paşte. S-a terminat septembrie, şi nu m-am trezit, aşa cum cerea cântecul. Ba nu, nu m-a trezit nimeni. Ba nu, asta e doar o altă justificare.
O ducem bine, chiar mult mai bine decât alţii. Şi asta nu ne încălzeşte deloc, pentru că, dacă chiar totul merge prost, nu mai putem să ne plângem calumea.
E mai frig afară şi plouă mai des şi geaca e pe noi în fiecare seară acum. Şi a început facultatea, şi cunoaştem mai mulţi oameni, doar pe noi înşine nu prea. Şi ne justificăm fiecare eşec şi raţionalizăm aiurea suferinţa noastră şi a altora.
Şi da, postarea asta, după aproape o lună de când nu am mai scris, este tot o justificare.
Şi aşa mă justific, pentru mine, pentru faptul că sunt în stare să duc o frază până la capăt din an în paşte. S-a terminat septembrie, şi nu m-am trezit, aşa cum cerea cântecul. Ba nu, nu m-a trezit nimeni. Ba nu, asta e doar o altă justificare.
O ducem bine, chiar mult mai bine decât alţii. Şi asta nu ne încălzeşte deloc, pentru că, dacă chiar totul merge prost, nu mai putem să ne plângem calumea.
E mai frig afară şi plouă mai des şi geaca e pe noi în fiecare seară acum. Şi a început facultatea, şi cunoaştem mai mulţi oameni, doar pe noi înşine nu prea. Şi ne justificăm fiecare eşec şi raţionalizăm aiurea suferinţa noastră şi a altora.
Şi da, postarea asta, după aproape o lună de când nu am mai scris, este tot o justificare.
Subscribe to:
Posts (Atom)
