Teddy Plays

Toast

2012-01-02T05:46:00.002+02:00

Nu mi-am pus nicio dorință la doișpe fix, așa cum ar fi trebuit.

Și, totuși, sunt acasă aici, acum, cu voi. Am dansat pe Basul și cu toba mare, am dat shoturi cu gândul la momentele în care împărțeam bănci și săli de clasă, am tras de doze de bere la 5 dimineața prin scări de bloc, am sorbit vin încercând să ne dăm seama cine suntem și de ce suntem, am cântat pe acorduri de blues și am râs. Am râs mult, așa cum am făcut-o din totdeauna, și cum o s-o facem, sperăm, pentru totdeauna. Am claxonat la semafor, ne-am plimbat printre beculețe... și printre stele, și printre tot ce am vrea noi.

Peste o săptămână totul va fi, din nou, altfel. Ca și cum m-aș trezi dintr-un vis într-un alt vis, în niște realități stupide, pe cât de asemănătoare, pe atât de depărtate.

Îmi vine să înșir nume, să urez la mulți ani, să mă pup, să bocesc, și cu toate astea, mi-e imposibil. Pentru că lista ar fi așa de lungă, urarea s-ar schimba în vă iubesc, dup-aia aș șterge totul și aș încerca, prin cuvinte mai șmechere și formulări mai ingenioase să zic tot asta.

Viața e așa cum ne-o facem, și, dacă asta e bine sau rău, nu o să aflăm prea curând. Dar azi, evident întârziat, putem zice hop la gânduri, să ne zâmbim, să dăm berea pe gât ca și cum doar de câteva zile nu ne-am văzut și să ne bucurăm că acum, aici, suntem noi. Și nu ne mai trebuie nicio dorință pentru anul ăsta.

La mulți ani e o urare teribil de cretină. Dar, pe bune acum, să fie cât mai mulți în care o să rămânem la fel de apropiați și să știm că, deși ne separă gusturi, kilometrii și opinii, unele lucruri nu o să se schimbe niciodată. Sau, dacă niciodată e prea mult, la cât mai mulți ani.

NL - Streets of Leiden (3)

2011-12-23T00:00:00.000+02:00

Mergem, dar așa, să vedem cum e. Azi nu cântăm.

Locul arăta ca un club potrivit pentru bal de boboci, dacă impresa nu ar fi fost trădată de ceva chitări de pe vremea când părinții noștri erau concepuți atârnate pe pereți.

Dar azi, azi nu cântăm.

Am băut ceva beri și deja se adunaseră ceva oameni înauntru. Mattia scoate din buzunare bețele. Mă uit la el, se uită la mine, ne ridicăm și mergem spre scenă. Blues e la fel și în engleză și în olandeză. Și dă-i. Am cântat la jam session până la închidere.

Pe dracu nu cântăm.

Remember, first saturday each month here, at Qbus.

---------------------

Jack intră cu 3 lăzi de bere în sediu, unde încă ne chinuiam să reținem nume, titluri de mastere, țări și accente. Și unele lucruri se rețin mai ușor la un pahar. Pe la 9 ne-am apucat să cântăm, și am mai fi cântat dacă nu ne dădeau afară pe la 11. O mână de oameni, care cu o chitară, niște pian sau ceva muzicuță, stăteam în fața porților care se închideau în urma noastră.
Hai că fac un grup pe facebook.

10 săptămâni la rând ne-am văzut, am cântat și am completat dup-aia la North End cu Guiness și Killkeny, atât cât mai încăpea de completat. Și centrul săptămânii s-a mutat vineri seara, când nu mai eram nici juriști, nici filologi și nici matematicieni, ci muzicieni.

------------

Leiden e parcă și mai de basm noaptea. E aproape gol pe străduțele mici, pe podurile de abia luminate. Scoți căștile din urechi și asculți, pentru o clipă, liniștea. E limpede atunci că nicio poză nu poate să prindă povestea ta; pe tine, cel care ești acolo, așa, departe cum știi, dar atât de aproape de tine. Pe alei vezi oameni prin baruri râzând, dansând și uitând toată ziua la o bere. Zâmbești și tu și mergi mai departe.

Trecuse prima sâmbătă din Noiembrie și încă aveam acorduri, improvizații și sunete bântuind aiurea prin gând.

Și la Twee Spieghels era lumină, și jazz, și zâmbete.

Why do you want to leave, man?
Cu ochii roșii și un rânjet tâmp, iau berea a doua bere de pe bar. Vorbim despre viață, despre gagici, despre muzică.

You know this party we organize next Friday? Have you seen that there will be live music from 23?

Dau din cap ca prostul.

Guess who's playing? zice Jack zâmbind.

Se face vreo 2, barmanița întoarce plăcuța care până mai adineaori zicea Open și pune scrumiere pe mese.
Mai stăm puțin, dăm o tequilla pe gât, și ieșim.

Mergeam cu bicicleta pe străduțele mici și pe podurile de abia luminate. Roțile se învârteau din ce în ce mai repede, de nu știam ce e cu mine. Și, deodată, îmi dau seama: trebuie să ne grăbim să repetăm ceva pentru vineri.

---------------------------

E noapte, dar din nou se aud niște rotile prin Swamp.

E momentul în care știi sigur că nimeni nu vine; toți se întoarc altundeva, unde îi așteaptă. Îmi fac loc printre prostiile proaspăt și nepriceput împachetate de pe jos ca să închid geamul.

Mâine la ora asta sunt, cel mai probabil, pe undeva prin Ilfov, sau poate chiar pe Kisseleff... Mă întreb dacă mă întorc ca să plec din nou, sau plec ca să mă întorc.

Scot geamantanul din colț, și parcă acum știu mai bine cum să îl umplu.

NL - Pe două roți (2)

2011-12-11T21:43:00.001+02:00

Hi, I have two questions. The first is: do you sell internet cables.
Yes, we do. What is the second one?
Well... where the hell am I?

---------------

Era întuneric de ceva vreme, dar tot mă uitam pe geamul vagonului, numărând felinare din când în când. Ce simt acum? Ce ar trebui să simt acum? Unde merg? Aveam atâtea răspunsuri deci, mă gândeam eu, unele trebuie să fie corecte.
Do you mind if you turn the volume in your iPod down? Am dat din cap, m-am conformat și am zâmbit.

-----------
Surprinzator de repede, predictivul instinct meteorologic mioritic dispare fără urmă. Nu mai știi nici dacă o să plouă, nici dacă nu, așa că, pur și simplu, afli că vremea poate fi ignorată, așa cum facem cu tot ce nu înțelegem prea bine.

Era gol și rece pe Haarlemstraat și, întrucât nu mă mai plimbam teleleu, ci cu scop precis, strada mi se părea stupid de lungă. În plin spirit de sacrificiu, am întins banii, am bătut palma, și m-am aruncat pe șa. Prin minte îmi treceau, recurent, imagini.

Balconul buniciilor - unde udam în fiecare seară de vară florile, și mai dădeam și niște apă pe bicicletă, ca să lucească. Prima dată când am mers în parc fără roți ajutătoare, odată cu realizarea că, dacă eu am putut să fac asta, evident că pot și astronauții să meargă pe lună. Căzături peste căzături, bocete, dinți căzuți în momentele cu pricina. Un văr de al meu de undeva de pe lângă Oradea - venit prin București în permisie pentru că avea unitatea pe undeva prin Voluntari - care alerga mereu mai repede decât bicicleta mea.

După un metru, m-am oprit, am proptit bicicleta de stâlp, și am pus diagnostic: lanțul a căzut, întrucât funiile primite cu multă generozitate de la obscurul vânzător s-au infiltrat pe unde nu trebuia.

Trecuseră 15 minute, angajatul de la McDonald's căruia i se făcuse milă de mine, văzând cum mă uit la lanț precum vaca la reflexia ei din geam, se uită la mine, cu mâinile negre. It's fucked man. Just go steal one from the train station. It's really easy!

Pentru prima dată, zic nu. Dacă ăsta e destinul, atunci eu fac ceva pe el. Nu plec pe jos de aici. Ca regia să aibe farmec, în aceeași secundă începe să plouă.

După încă 30 de minute, ridic bicicleta, țopăi pe șa, și cu ghidonul vibrând aleator stânga-dreapta, înaintez.

Țip de bucurie și dau cu spor de pedale, deranjând pe puținii oameni pierduți pe străzile din Leiden cu o interpretare ad-hoc-accapella a unei melodii a lui Frank Sinatra. Cerul era deja senin și soarele apunea liniștit când am ajuns la mine în cameră.

-------------

A venit C. la mine, am făcut ceva prăjeală cu ceva piure instant, ne-am pus pe picioare și am făcut o cafeluță. Am savurat puțin din distracțiile Olandei, ne-am pus pe biciclete și am mers spre vest. Era tot plajă, era tot bere.

Cumva însă, parcă scrie pe nori, pe apus, prin fire de nisip și adieri de vânt, că nu ești la mare. Te uiți altfel la o mare din care știi că nu răsare soarele.

-------------

Era demult noapte și o ceață deasă, de nu vedeai decât un felinar și jumătate în față.

Cu multă bere în burtă, cu verde în cap, înaintam fără să mâ gândesc la nimic. Intră pe shuffle Wheels de la Foo Fighters.

And everyone I loved before flashed into my eyes

Intru în joc, ridic mâinile și țip din răsputeri:

When the wheels come down
When the wheels touch ground
And you feel like it’s all over
There’s another round for you

și așa am mers pentru prima dată fără palmele strâns prinse de ghidon.

Personal, aș accelera ca un rapid

2011-12-08T00:05:00.001+02:00

M-am trezit după cam 2 ore de somn, pentru că aveam un Nokia care resuscita tot ce însemna vietate pe o rază de un kilometru dacă vroia cu adevărat. Ceasul îmi arăta 3 jumate: destul timp pentru un duș, lăsat ordine la mine în cameră, terminat bagajul și de sorbit un ness pe peron. M-am întins în pat, sub cearșaful puțin rece, întorcându-mă pe stânga. Zâmbind, cuget: ieri Germania, azi mare. Și atunci zâmbetul se transformă într-un rânjit speriat de bombe. Ceasul era, bineînțeles, la o oră cu care ar fi fost de acord nemții, nu și CFR-ul. M-am ridicat, am tras niște blugi pe mine, am pus rucascul în spate și am fugit ca de ciuma bubonică.

Trenul pleca așa, agale, de la linia 11, nu 5 cum debita Chirilă. Mă ajută unul rămas la ultima ușă din tren și, din mers, hop în vagonul 14. Aveam jumătate de pachet de Kent și o melodie în minte. Pe undeva pe plaiurile Bărăganului vedeam, cu puțini kilometri la oră, cum răsare soarele.

Fusese o vară caldă după clasa a 10-a, cu beri, drame, zâmbete, bocete și amintiri.

--------

Am ajuns în stație exact când InterCity-ul de Utrecht se hotărâse să plece. De la un moment încolo, parcă nu-ți mai vine să alergi după tren.

Nici că ușile automate ar mai rămâne deschise "să facă niște curent", nici că ar trebui să zici pardon printre colace cu rățuști, rogojini, să împarți o bere cu unii care se duc la Neptun și un senviș cu o tipă care e hotărâtă să se rupă în figuri la Costinești.

--------

Din când în când ne trezim cu toții într-o gară haotică, fără ore de plecare și sosire, fără destinații și capete de linie. Și atunci, după ce stăm, de obicei prea mult, pe peron, ne aruncăm bagajele și ne urcăm. Mai repede sau mai încet, ajungem noi undeva. Mai devreme sau mai târziu, pe o parte sau pe alta, tot o fi un răsărit de soare.

NL - Departe de lumea dezlănțuită (1)

2011-11-17T00:21:00.000+02:00

Toate ceasurile erau cu o oră în urmă și nu înțelegeam o iotă din ce vorbeau două tipe lângă mine. Sheep in the big city, zic. De unde big city, n-are cum să fie așa mare. Sporadic, în cel mai bun caz, dormisem în nopțile de dinainte. Am tras niște aer prostesc de rece pentru August în piept și am pornit, târând după mine un ditai geamantanul, pe sub literele mari: Leiden Centraal.

------
Cu ceva ore în urmă, geamantanul era aproape gol. Cam la fel ca în nopțile în care aștepți excursia de dimineață: încerci să te motivezi să faci bagajul, știi că n-ar prea strica să dormi, dar socoteala asta rațională nu se prea integrează în spiritul momentului.

Am mai aruncat o privire în cei 45 de metri pătrați care au fost acasă pentru un an. Am zâmbit, fără să mă uit am luat o carte la nimereală din bibliotecă, am închis lumina și m-am băgat în lift.

--------
Mai era cam o oră până când avionul va avea să fie deja la o înălțime cam cât Făgărașul. Am scos laptopul și tenișii, am descoperit muzicuța care enerva peste măsură aparatul de căutat bombe, iatagane și alte alea în rucsac. Tacticos, am pus cureaua la loc, urmată de căști în urechi. M-am uitat în spate și am făcut cu mâna. Nu eram trist, dar ceva mă durea.

Oare așa e pentru toți ăștia care își scot laptopuri și teniși din rucsac?

Am dat un shuffle, a intrat Arctic Monkeys, și am mers mai departe.

----------
În apartament nu era nimeni, și așa cum bănuiam, ceilalți nu veniseră încă. Cu pioneze și scotch erau prinse pe pereți poze trase la imprimantă cu amintiri frumoase: oameni râzând, bere curgând, și o poză cu un indian sub capul căruia scria cu pixul Sunil: from a small town in India to the oldest university in the Netherlands - an inspiration to humankind!.

Pe frigider, stresată de un magnet, stă o scrisoare într-o engleză proastă, care se termină cu I wish you a great life and I hope that, sometimes, we will meet again. Andreas.

---------
N-am luat cu mine harta, am crezut că mă descurc. Evident, am crezut prost, așa că am mers de pe pod pe pod, până când m-am așezat pe niște scări.

Ca într-un banc, nu știam exact unde sunt, dar știam că sunt departe. E normal să fii speriat când știi că ieri era mult mai ușor să dai un telefon și să ieși la o cafea prin centru. Pentru o clipă, deși ședeam hotărât pe un material cât se poate de solid, m-am simțit ca o corabie din filmele cu pirați, în mijlocul unei furtuni.

Tâmpenii, mi-am dat seama. Mai degrabă sunt pe un roller coaster, în momentul în care simți că începe să se miște. Prin forța logicii, cugetatul situației are sens doar cât stai la coadă. De acum, mâinile sus, trăiește momentul. Numai fraierii plătesc biletul și nu se bucură.

Am scos telefonul și am făcut o poză, doar pentru că am simțit că nu pot să mă ridic așa, oricum.

----------
Era aproape întuneric iar eu, împreună cu 2 plase pline cu mâncare prielnică pentru aplicarea microundelor, eram departe de a cunoaște încotro trebuie să merg ca să ajung la camera mea.

După îndelungi rugăciuni, dau în pustiu de două cetățene pierdute în spațiu care, afând unde intenționez să merg, zic well ăăăăăăăăă... that's far!. În 30 de minute am ajuns. N-ai cu cine.

Mi-am făcut un ceai, am dat un shuffle la muzică, m-am pus în pat și am scos cartea din rucsac. Pentru prima oară, apuc să îi citesc titlul: Departe de lumea dezlănțuită, de Thomas Hardy.

Probabil

2011-11-07T19:30:00.000+02:00

Probabil că valoarea unui drum stă în cât reușește el să te schimbe.

Dar intervin prea multe variabile aici: schimbatul ăsta - are o conotație vag pozitivă, deși e imposibil de spus dacă e de bine sau de rău. Plus că schimbările mari sunt pe cât de profunde, pe atât de subtile.

Iar schimbatul ăsta, în fond, dacă nu te mai întorci la punctul de plecare, nu prea are mare valoare. Și, ca să fugim de nihilism, avem mereu o voce în noi care ne strigă să ne întoarcem. Să ne întoarcem în anumite locuri, să ne întoarcem în timp. Dacă se și întâmplă sau nu, habar n-am.

Oamenii sunt previzibili doar dacă ne uităm în retrospectivă. Privind înapoi, totul capătă brusc logică. D-aia nu trebuie să ne uităm prea mult în trecut - începem să ne răscolim și prezentul. Să ne răsturnăm camera cu fundu-n sus, să căutăm printre ciorapi, cărți, sticle de vin și corzi de chitară un sens. Să le punem la loc altfel și să ne transpunem logica în prezent, și pe cât se poate și în viitor. Și atunci totdeauna pare dezolant de scurt. La o adică, trebuie să fim ființe raționale, dar să nu raționăm prea mult. Deh, niciun cadou nu vine gratuit.

Probabil că valoarea noastră stă în felul în care ne lăsăm schimbați.

Mistify

2011-11-01T03:32:00.002+02:00

Dacă te uiți la roți, ai mereu impresia că mergi mai repede.

Vântul zboară prin toate părțile, iar dacă scoți căștile din urechi o să auzi o liniște teribilă. Încă e toamnă, pentru că tricoul nu mai merge de ceva vreme, dar nici geaca parcă nu e o idee fantastică. Și cerul e puțin roșu, pomii aproape cheli și asfaltul e mult rărit de frunze. Se simte în aer că ești departe, departe de multe.

Aceleași frunze sunt și în Cișmigiu, și pe serpentine neumblate. Le călcăm an de an, până nu mai căutăm vara, cu ale ei beri reci, cluburi în care muzica e prea tare, valuri, aere condiționate, și alte alea. E la fel de fiecare dată, același decor, aceeași nostalgie greu de localizat, dar în același timp nu e ca nicicând. Ne gândim cum a fost și cum este acum - ce am fost și ce-am ajuns - nu neapărat în stilul catastrofist. Pur și simplu.

Știi că se spune că trebuie să fii tu. Ca să reușești, ca să te impui în viața ta, ca să comini, ca să iubești, ca să nu o iei razna. Auzim asta, ne spunem un da decisiv, de acum sunt eu. Dar nu acum, de mâine. De mâine, trăiesc cu conștiința că eu spun cuvintele care îmi ies din gură, că eu apăs ambreiajul când schimb viteza, că eu visez visele pe care mi le amintesc vag înainte să iau prima gură de cafea. Și des, facem asta, pentru că e mai ușor să fii tu, decât să știi cine ești tu.

Cât de puține lucruri știm de fapt! Cât de puțin înțelegem! Mai mult ne obișnuim... știm că dacă punem ceva în priză, în urma apăsării butonului, vom primi un bâzâit satistfăcător. Știm că atunci când încep să cadă frunze este toamnă - dar nu știm precis ce-i cu noi, de ce zâmbim la alte zâmbete, de ce râdem de amintiri. Știm că simțim ceva, dar ce exact - greu de spus. Aveam o idee vagă de ce anume ne-ar face fericiți, dar nu prea înțelegem cum ar funcționa de fapt. Avem persoane care ne fac să zâmbim, oriunde ar fi, în urma unui simplu gând.

Se poate să ne lipsească o grămadă de lucruri și să ne fie un dor sinistru de anumiți oameni. Putem să închidem ochii și să îi îmbrățișăm, să îi ținem de mână și să le zâmbim. Să deschidem ochii și încă să zâmbim și să fim noi. Scăparea noastră e că putem să trăim, fără să ne chinuim să înțelegem prea mult.

N-am mai mers pe bicicletă de când eram mic, mic de tot, și totul părea mare. Cred că era toamnă și tot cădeam prin parc, atunci când un plod care era plimbat în cărucior, deși știa să articuleze cuvinte, țipa mai repede, iar răspunsul lui mă-sa venea neîntârziat: uită-te la roți, ia uite ce repede mergem!

Pe bancă

2011-10-15T18:42:00.002+03:00

Nu știu încotro mă îndrept, dar sunt pe drum.

Au trecut două luni. Am învățat să pronunț numele străzii pe care stau, mă descurc fără hartă și pot să merg pe bicicletă fără mâini. Dar dacă mă trezești din somn, nu știu să spun nici unde sunt, nici ce fac, și mă bâlbâi dacă trebuie să spun cine sunt.

Dar treaba mișto este că nu ține atât de tare de prezent. La fel aș fi zis și acum un an. Mi-a luat ceva să îmi dau seama.

Trăgeam în piept aerul rece de Octombrie. În fond, contează mai puțin unde ajung. Să ne facem noi griji de poveste și de rândurile din fața noastră, nu de ce o să scrie în capitolul următor.

Play. Pause. Resume

2011-09-27T01:45:00.004+03:00

Când era mic mă uitam cu ai mei la Dosarele X și deseori puneam mâinile la ochi și degetele în urechi. Îmi auzeam inima bătând tare, în întuneric, de frică. Frică de ce nu cunoșteam - de ce urma.

E puțin ironic cum crești fugind de întuneric și, după mulți ani, te trezești în mijlocul lui.

Acum, în piratarea turbată de filme se infiltrează discret pauze de facebook, de sms, de puțin messenger. Puterea de concentrare, fără bici așteptând după colț, este așadar o calitate de admirat. Dar nu avem de ce să ne simțim vinovați. Ne uităm la filme așa cum e viața noastră. Cu scop precis dar haotică - privind detașat, aproape masochistă.

Acum ceva timp am zis că o să fac o listă cu cele mai bune filme care au fost făcute vreodată și că o să mă uit la ele. A fost o idee foarte proastă. Pentru că, dup-aia, râsul de la comediile de la cinema se face ceva mai fad, bocetul și golul în stomac devin puțin mai false și, în general, rotițele din creier refuză să se mai miște cu așa îndârjire.

Așa e și cu oamenii: după ce îi cunoști pe cei mai buni, restul, oricât ai vrea, nu te impresionează la fel de tare. Îmi e dor de multe persoane și de multe locuri și mă bucur, pentru că este foarte trist să nu îți fie dor.

Ieri eram pe plajă, ascultând pauze dintre valuri și respirând fiecare gură de cafea, adiere de vânt și zâmbet. Am pus pause, am clipit și m-am trezit într-un oraș al cărui nume abia știu să îl pronunț. Am adăugat oameni noi pe facebook, schimbat mesaje și deschis câteva beri. Încă nu știu dacă s-a apăsat sau nu și resume.

Punct şi multe virgule

2011-08-16T01:29:00.003+03:00

Poate că este ultima noapte în care stau aici.

Rănile se vindecă în timp. Oricât de adânci au fost. După o vreme, pur şi simplu, nu mai dor. Dacă ne gândim la ele, ne aducem aminte cât de rău a fost. Dar acum, acum totul e bine. Clişeu peste clişeu, ne încălzeşte aproape deloc. Trebuie să ne încălzească faptul că rănile pe care noi le-am lăsat în urmă se vindecă. Şi da, toţi am lăsat, chiar dacă nu am ştiut sau nu am vrut.

Trebuie să ştim că prietenii sunt puţini. În esenţă, avem un drum pe care, uneori trecător, alteori pentru toată poteca, avem oameni în jurul nostru. Cu care stăm la un foc, cântăm, dansăm, râdem şi iubim. Dar mereu, mereu, trebuie să mergem înainte.

Totdeauna este o prostie. Mai corect este momentan, pentru totdeauna. Avem doar prezentul, şi eventual un bagaj în care încap puţine lucruri, pe care le ducem cu noi. Pentru todeauna?

Ştiu doar că am un geamantan cât mine de mare în care am voie sa am 23 de kilograme. Este gol în noaptea asta. O să îmi pun eu mâine nişte blugi, tenişi şi un hanorac. Şi o să îmi mai pun şi alte chestii.

O să îmi pun seri de lună plină şi semilună, alături de pahare de vin roşu şi un Reghin dezacordat pe balconul meu de pe calea Griviţei. O să îmi pun zâmbete pe furiş din metrou şi claxoane din 300. O să îmi pun zile de trimis mailuri la colegi de birou şi nopţi de Cişmigiu şi Green. Şi chiar alături de ele, undeva aproape, o să îndes nişte nisip, hamsii şi aerosoli. Chiar lângă, o să pun săruturi cu ochii închişi, acorduri care nu prea se potrivesc, cateva mii de kilometri pe maşină printre frunze care cad prin octombrie.

O să pun vise, multe vise. Şi, chiar dacă depăşesc toate kilogramele alea, o să îi pun pe toţi cei pe care îi iubesc. O să îmi fie dor de voi de nu vă imaginaţi, chiar dacă ne sunăm rar şi bem prea puţin împreună. Mă termină gândul că o să treacă zile cu soare în care nu o să ne vedem. Dar să nu ne îngrijorăm, o să fie bine. N-am ştiut niciodată cum să vă mulţumesc. Când mă gândesc la voi, nu ştiu ce să scriu. N-am autor să plagiez şi versuri pe care să le scriu cu italic pentru voi. Să vă gândiţi la mine din când în când, pentru că eu nu voi avea zi să treacă fără să vă am în minte.

În faţa blocului, doi gunoieri fumează o ţigară şi vorbesc despre viaţă, sprijinindu-se temeinic de bordură. La ora asta, maşinile nu mai semnalizează şi câinii nu mai latră. E noapte şi e somn, dar ştii senzaţia aia în care fiecare clipă se cere savurată? În care realitatea bate tot, şi facebook, şi seriale pe vplay şi cafeaua de dimineaţă? Poate o să ne trezească la realitate o alarmă, o bătaie în uşă, dar nu acum. Mai e timp. Pentru un Wish you were here şi nişte gânduri zburătoare.

Noapte bună!

Înapoi

2011-08-10T20:21:00.002+03:00

Plouă peste București așa cum nu a mai plouat de mult. E vară, toamnă și iarnă, e un anotimp care nu s-a inventat încă în dicționar. Parcă soarele s-a dus puțin mai departe azi. Dar cred că, dacă ne-ar prinde dimineața pe plajă, ar răsări doar pentru asta. Nu s-a uscat încă pătura pe care o împărțeam. Și nu s-a dus încă bine crema de soare de pe umeri, și nici nisipul din rucsac nu s-a evaporat. Și rockul încă nu are loc de blues, și marea e tot acolo, lângă o algă și o umbrelă.

Plouă peste București, dar o umbrelă de stuf s-ar putea să fie tot ce ne trebuie.

Fericire

2011-07-30T02:16:00.006+03:00

Ne macină uneori. Putem să dăm un search pe google și găsim un cântec al lui Chirilă. Ascultăm de câteva ori până când ne îndurăm de un next sau se îndură somnul de noi.

Am crezut o vreme îndelungată că fericirea este strâns legată de nivelul de inteligență. Cu cât mai proști, cu atât mai fericiți. Dacă cineva vrea de la viață să aibă meseria de sudor, de exemplu, nu poate să fie prea complicat să o obțină, nu? Pentru moment, să facem cunoștiință cu Valentin, 32, sudor, nevastă, un copil în vârstă de 4 ani. E fericit? Nu. E doar ok. Dar, pentru el, ok înseamnă fericire. Între timp, Calistrat, 33, blogger, corporatist, politolog și câteodată filosof, termină un pahar de băutură care costă prea mult la cât de proastă e într-un bar pe Lipscani. Ca să nu o lungim, 1-0 Valentin.

Să zicem că nu suntem de acord. Bine. Credem asta doar din orgoliu, sau alte motivații care, luate la puricat, tot la asta se reduc. Calistrat este intelectual, în felul lui. Impactul său, prin opiniile sale virulent exprimate în spațiul virtual și like-uri pe facebook, este mult mai mare în comparație cu al lui Valentin. Uită-te la el cum stă ca un Luceafăr singur și trist în lumea lui acolo! Păi, așa e. În lumea lui. Doar acolo câștigă. Ca un fotbalist singur pe teren. Și, cel mai rău, fără spectatori.

Dramele individuale, în tabloul mai mare a universului, vin și pleacă. Cărți au fost scrise destule pe teme de felul acesta, și nu pare o idee prea bună să ne bazăm pe faptul că vom deveni best-sellere.

Mergeam seara pe Kisseleff și trăgeam în piept un aer tâmpit, de vară. De încă o vară. Și atunci, pentru prima oară, mi-am dat seama cât de evident e de fapt. Nu suntem o pată pe glob sau istorie. Suntem doar prezent. Suntem tu și cu mine. Uită-te la noi. Suntem prea proști să fim puțin proști. Măcar atât, cât să dăm voie unui pic de fericire.

Fericirea este atunci când dormi la ea chiar pe canapea, spune Chirilă. Fericirea este dacă ai dormi tu cu mine, chiar pe jos, aș spune eu.

Nisip

2011-07-21T23:06:00.004+03:00

Am intrat în casă cu tenișii în picioare atunci când am venit din vamă. M-am descălțat doar pe balcon. Acum, de fiecare data cand pun sau iau vreun ciorap de la uscat, calc prin nisip, pe care ușor ușor, fir cu fir, îl introduc apoi metrilor mei pătrați.
Zâmbesc atunci când un fir nu vrea să iasă de sub unghie nici la duș și îmi dau seama că degeaba mi-am pus covor. Ar fi trebuit să fie nisip, încă de la început. Aș fi putut mai bine să mă descalț în mijlocul casei sau să îmi scutur tenișii alergând să nu ratez niciun colț. Sau, cel mai bine, ar fi trebuit să mă descalț chiar lângă pat. Și atunci când mă cheamă prea de dimineață o sonerie de ceas și o cafea din bucătărie să am nisip pe tălpi înainte să apuc să deschid ochii.
Data viitoare poate că o să fac asta. O să mă gândesc la asta desculț, pe balcon, la un pahar de vin. Și, măcar pentru câteva zile, atunci când o să închid sau deschid o fereastră, o voi face cu picioarele în nisip.

Better man

2011-07-10T03:49:00.003+03:00

Poate că, la un moment dat, te obișnuiești cu a face ceea ce trebui făcut, și nu obligatoriu cu lucrul cel mai bun. La rece, realitate doare. Și doar prin acțiunile noastre mărunte reușim să ne împăcăm cu ea. Prin urmare, dăm muzica ceva mai încet pentru că e aproape ora 4 și avem vecini care poate dorm.

4 dimineața sau 4 noaptea, dracu știe cum i se zice. Despre cealaltă oră 4 oricum nimeni nu are nimic interesant de zis, deci subiectul e oarecum încheiat. Afară bate un vânt care nimeni nu știe de unde vine - nu e crivăț și nu e niciun fel de curent despre care copiezi la geografie în liceu. E doar puținul frig care te face să nu renunți la plapumă nici atunci când sunt multe grade cu plus. Dacă iarna știam clar de ce e pătura cu noi în pat, acum o dăm ușor în obișnuință.

În obișnuință ne scuzăm cu multe chestii - complexe, amintiri, deprinderi de care nu mai știm cum ne-am deprins. Fără să fim împăcați cu asta, avem nevoie de ceva care să ne acopere până avem soare din nou sus. Dup-aia o să avem oricum aer condiționat, bere și cola cu gheață. Punem și un cântec pe laptop, să curgă până adormim.

Nu adormim mai repede și nici nu ne trezim mai odihniți dacă punem un Pink Floyd sau Massive Attack, dar ne place să credem asta. Poate că azi visăm ceva mai frumos, poate că acum perna o să ne țină și ea în brațe. Ca la meciurile României, ne permitem să sperăm puțin. Șansele de reușită sunt aproape nule, dar asta nu e o noutate. Știm multe, dacă e să vrem să le știm.

Știm ce anume trebuie făcut înainte să știm ce ar fi mai bine pentru noi. Și, cu toate acestea, facem asta. Pentru corectitudine, pentru firmă, pentru karma. În acest fel, ne obișnuim să hotărâm înainte să ne punem o întrebare pe bune. Sau ne punem și întrebările, dar răspunsurile le amânăm pe altă dată.

Poate că asta este ordinea practică în viață - să gândim, să decidem, să simțim. Ne dorim niștebine pentru toți, și vedem dup-aia cum ne împăcăm cu asta. Suntem sclavii proprilor noastre hotărâri și ne complacem într-o voluptate a resemnării. Și ne și place, ca într-un joc sado-maso. Este asta rău?

Nu neapărat. Doar că, chiar dacă sunt biciuri și cătușe expuse în vitrină, după o vreme de holbat, vedem o reflexie care se uită înapoi, cu gândul de a face ceea ce este corect.

In my secret life

2011-06-27T23:29:00.006+03:00

Am încercat cam acum o lună să scriu ceva pornind de la In my secret life, dar, previzibil, n-am reușit. Plecam de la un vers care ascunde multe, țopăie printre obstacole din suflet și trece aiurea prin ceața din minte, să zicem Can’t seem to loosen my grip on the past. E bine, luam versul ăsta, și ziceam să îl continui, dacă tot empatizează așa intim cu mine. Am scris, am șters, m-am dat cu capul de pereți, în timp ce cântecul curgea. And we’re still making love in my secret life. Și, dacă aș fi avut un oarecare talent, asta aș fi scris. Muzica lui Cohen mă împinge să scriu, să cânt, să visez și mă pune la locul meu imediat. Nu cunosc persoane care să nu iubească In my secret life.

Dacă e să vorbim pe bune, iubim doar lucruri care sunt mai bune decât noi; pe restul le apreciem, le colecționăm și încercăm să le imităm într-o oarecare măsură. Și dacă e să privim retroactiv, iubim mult mai mult din ce ne aducem aminte decât din ce trăim. Prezentul are mereu defectul de a putea fi etichetat ca o chestie de nevoie, de moment. Doar acolo, în aminitirea care ne stă într-un pahar de vin și într-o melodie din Vamă de acum mai mulți ani, suntem noi, care știm cum a fost cu adevărat. Știm că am iubit pe bune. Și, în lumea aia a noastră, încă iubim. În traducere (de fapt, nu prea) liberă, we're still making love in our secret lives.

Poanta în treaba asta este că putem fi un milion de oameni diferiți, după cum suntem văzuți. Fiecare persoană din jurul nostru ne cunoaște trecutul, prezentul, ambițiile și viața în felul ei. Dar, în felul nostru, ne cunoaștem? Sau suntem, de fapt, ceea ce e cel mai probabil să fim, în urma unui neriguros sondaj dintr-un cerc de cunoștiințe? Gândește-te la viața ta secretă. Eu m-am gândit. Și acolo, deși prăfuite și dezordonate, sunt multe lucruri.

Este o groapă săpată degeaba la răsărit în Costinești acum mulți ani. E un pet de bere băut noaptea pe malul lacului din Cișmigiu. Sunt certitudini naive, care pe fundal de bal de boboci ziceau te iubesc. E câte un pic din fiecare om care a avut încredere în mine și câte o parte din zâmbetele de care am avut nevoie. Tot acolo, dacă m-aș uita atent, ar fi priviri lungi pe care nu le-am mai văzut de ani de zile, dar care atunci știau totul despre mine. Acolo, deși habar n-am și nici dacă aș știi nu aș recunoaște, sunt fericit. Și ce n-aș da să aflu ce-ar fi fost dacă și, mai ales, ce-a fost.

Pentru că I'd die for the truth in my secret life.

La mine, pe balcon

2011-05-26T00:52:00.004+03:00

Atunci când vezi pe facebook poze cu oameni care termină liceul, care erau a 9-a când noi ne stresam de Bac, nu ai cum să nu te simți bătrân. Facultatea a trecut parcă mai repede decât liceul. Mai repede și mai degeaba. Acum nu mai plutește același aer de libertate, același stres frenetic și aceleași planuri clare de viitor.

Cu planurile e cam așa: ți le faci, ți le respecți mai mult sau mai puțin și, deși aveai un x pe hartă, nu îți vine să crezi unde ai ajuns. Cam ca atunci când te duci într-un loc pe care îl știai din poze. Au trecut 3 ani de la pozele în care, o promoție întreagă îmbrăcată la costum, plecam la pește, fără să prea știm cum se folosește undița și fără să știm ce vrem de fapt să prindem. În viață întâi prindem și dup-aia ne întrebăm dacă asta vroiam de fapt.

Contează ce prinzi, deși nu prea pare. Toată lumea fuge de indiferență ca alcoolicul de tratament, după o vreme. Toate prostiile pe care le auzeam când eram mici, de genul cu timpul ăsta nu te mai întâlnești - ghici ce, erau pe bune. N-avem decât sa facem pe Chirilă și să le spunem mai departe. O să ne închidă gura, și o să își pună înapoi căștile cu Justi Bieber. Sau Nirvana, minoritatea care încă are o speranță.

Inevitabil, ne vine să ne plângem de milă ocazional deși gândurile noastre nu sunt de interes pentru chiar nimeni. Nici măcar pentru noi, dacă e să fim sinceri. Dar zâmbim când ne mai amintim de un be kind, rewind, de câte o dacie 1310, de câte un șlagăr din anii 90. Hipsterii din noi nu se îmbrăcau ca dezaxații - dar mâncau de la Fornetti (before it went mainstream!) și aveau blugi de la Kenvelo.

La mine, pe balcon, bate vântul ușor din când în când, ca în Vamă. Nu miroase a alge și se mai aude câte un tramvai pierdut la 2 noaptea, dar, din când în când, Ravel știe să cânte și în boxele mele, și soarele să răsară printre două blocuri de peste drum. Chitarei mele îi place să se dezacordeze și aici, așa cum face de mai mulți ani. Și atunci e evident: ne-am schimbat doar puțin, dar înotăm prin alte valuri.

Deja-vu tâmpit

2011-05-12T01:59:00.000+03:00

Am fost până la Carrefour ieri să iau niște baxuri de apă pentru ai mei. Mă întâlnesc cu un tip pe la 30 de ani, mic de statură, care îmi ține ușa în timp ce îndes kilele în lift. Așa e când ești tânăr, trebuie să cari mai multe.

Deja-vu tâmpit: nu am știut niciodată decât că stă la etajul 4. Mereu erau chiriași la etajul ăla; pe majoritatea nu am reuști să îi rețin. Stăteau câte o lună, două, după care dispăreau. Dar nu și el: acum doi ani jumate, eram în același lift, unde îl vedeam pentru prima oară.

Nu aveam sticle de apă, dar căram o grămadă de afișe cât mine de mari. Aveam primul meu job, ceva cu o denumire care nu ar fi sugerat niciodată scopul muncii mele: acela de a trage câte un scoci pe niște A2-uri pe ușile facultăților, de a îndesa câte o pioneză în locurile ceva mai civilizate. Mă întorceam entuziasmat cu o droaie de hârtii acasă, din care urma să îmi câștig primii adidași cumpărați din banii mei. O să ai viitor mișto în publicitate, dacă te ții de ea.

Eram prostesc de sigur pe mine și totul era clar - anul I la facultate, bani ok fără prea mult stres. Mâncare gătită în frigider și terase deschise doar pentru mine. Au trecut mai mult de 2 ani jumate. Și nu că s-a schimbat câte ceva: totul. De câteva ori. Ne permitem câte un râs cinstit din când în când, dacă ne aducem aminte de ce însemna viitorul la 18 ani. De atunci ne-am lăsat împinși de la spate, duși de val și învinși de circumstanțe.

Până când ne-am prins că trebuie să facem noi lucrurile să se întâmple. Că trebuie să și vâslim atunci când vântul nu mai suflă. Să cărăm multe. Să terminăm o facultate. Care s-a cam terminat, pentru o parte din noi. Și poate că publicitatea nu mai pare ce părea, dar, deși am făcut turul planetei dacă este să ne luăm după kilometrajul de la mașină, am ajuns cam tot acolo.

Și chiar dacă nu ne-am prins de toate intersecțiile, prioritățile și semafoarele de care am trecut - știm mult mai bine să conducem. Să ne conducem viața, chiar dacă acum ne-a intrat în reflex. Acum câțiva ani, eram ce eram. Acum, în mod previzibil dar surprinzător, suntem ceea ce am făcut; ce credem și ce vrem.

Și, ca fapt divers, lipitul de afișe nu e o chestie chiar așa de simplă.

Mijloc de Aprilie

2011-04-14T00:02:00.002+03:00

Este mijlocul primăverii și caloriferele încă ard. Sunt vremuri tâmpite; afară e un fel de primăvară cu toamnă. De sub acoperișuri, pomi și preșuri se mai aude câte un cățel lătrând atunci când mai trece unul cu un BMW prin balta de lângă trotuar. Pentru că norii mai aduc și ploaie; asta uităm des. Dar nu contează, oricum totul este deja ud și irecuperabil de murdar.

Wake me up when september ends.
Probabil că afară va fi la fel, dar noi nu. Unii vom fi departe, alții tot acolo. Unii vor fi rămas pe loc cu viața, alții vor fi de nerecunoscut.

Este prima dată când am motive să bănuiesc că nu voi fi lângă caloriferul ăsta arzând, lampa strâmbă de lângă dupalurile strâmbe asamblate de mine de la ikea. Care stau pe un covor care, cu mândrie, pot spune că a fost aspirat cu îndârjire acum 3 ore. Probabil că nici hanoracul nu va mai sfida toată logica ordinii stând jumătate pe un scaun și jumătate pe jos, unde fularul a stat să cadă toată după-amiaza. Fular în Aprilie - ce glumă!

La un moment dat nici versurile de la Timpuri Noi nu mai sunt glume - grâul de toamnă și mistrețul ne apar lângă niște oi placide prin stația de metrou. Amuzant e dacă știi ușile și vagoanele în care să te urci astfel încât să cobori exact lângă scara rulantă, care te va duce primul la suprafață. Poate că, la toamnă, o să fie alte linii, alte vagoane și alte nume de stații și tot ce știai va fi prost. Poate. Și e mult până atunci, e așa de mult ca vara din Moromeții. Poate tot ce o să ne aducem aminte o să fie de un pom tăiat, de câteva înjurături, de câțiva apropiați și de ceva seceriș. Cine știe?

Tu ai putea să răspunzi dacă acum căteva ore - cât să le numeri în gramele unei porții sănătoase de iaurt - ai fi cântat, alături de prieteni, foc și votcă, la o chitară pe o plajă?

Poate că nu avem ce căuta aici, acum. Dar încă nu știm ce și unde vom căuta în septembrie. Pentru că este posibil să dăm tot de o vreme tâmpită, de nu mai știm dacă e primăvară sau toamnă.

De seară

2011-04-13T00:15:00.002+03:00

Ce e mai rău: frica de a adormi sau frica de a te trezi?

Dă-le naibii pe amândouă.

Dacă ai nisip în adidași și o chitară în portbagaj nu are cum să iasă rău.

As we got so much older

2011-04-10T23:35:00.004+03:00

How many times I've said
I'll put this bag on my shoulder
Cause this is getting old
And you got even older

You'll raise the stakes and make a stand,
I'll fold and swear I'll hide my hand
Before I'll go a little further
As I am getting older

I'll leave today, won't think it over
Although outside it's so much colder
Than it was some years ago
When the wine was a bit older.

Should you dial a wrong number
Should you ask yourself and wonder
Remember days, and you, and us,
as we got so much older.

Sfaturi impractice de economisire a timpului

2011-03-31T03:34:00.002+03:00

Așteaptă pe cineva de care ești îndrăgostit în gară la Basarab, vara, în timp ce bei o bere de la magazinul de lângă peron. Când o voge răgușită va anunța, aproape neinteligibil, că trenul întârzie 10 minute - felicitări! Ai câștigat ore bune până când vei vedea pe cineva pe peron.

Dacă cineva îți spune că peste fix un an o să fii fericit, fă așa: ia un an, împarte-l în anotimpuri, în zile, în nopți, în ore și în bucăți de câte 3 minute. Uită-te la ceas și o să vezi o oră tâmpită, care nu zice nimic pentru anul fără rost. Așteaptă să treacă cele 3 minute. Uită-te din clipă în clipă în afișajul electronic, cunoaște-l în fiecare umbră și figură geometrică a sa, și tresari când ți se pare că se schimbă ultima cifră. Tocmai ai câștigat... ceva timp.

Nu contează că peste 2 ore și jumătate ceasul va suna, asemeni armatelor lui Atilla în zori de zi cu ceață - tu închide ochii și taci. Ascultă-te cum expiri și cum, la voia ta, suspansul dispare cu aerul puțin cald care îți iese pe nări. Nu e fantastic? Ai trecut prin asta de atâtea ori că ai uitat cât de intim e. Simte bumbacul pernei cum te atinge, cum te atrage, cum tălpile se completează cu pătura care nu vrea să le acopere. Tocmai... Somn ușor. Lasă timpul, mai discuți cu el și mâine.

Liniște

2011-03-07T00:04:00.001+02:00

Ai obsevat vreodată ce liniște se lasă după ce mașina de spălat termină programul? E ca liniștea de după ploaia de vară. După ce toată lumea a terminat de fugit, de uscat pe sub streșini și prin autobuze. Și, deodată, este liniște.

Mașinile erau oprite, la fel ca picioarele noastre. O țigară care vroia să ardă în ciuda apei care o năpădise, doar două note de blues și a treia cafea, fără lapte, fără zahăr, aproape terminată. Un ritm tâmpit de picături de ploaie, care cădeau din castan. Chiar ca niște castane, doar că prea devreme. Aerul era oprit și el, undeva cu un sfert de oră în urmă, între mese. Între noi nu. Nu era niciodată nimic. Nici măcar aer.

Ce calm dinaintea furtunii?! Să-l vezi pe cel de după. După ce focurile s-au tras, după ce cuvintele s-au spus. Ai observat atunci ce liniște se lasă? O liniște care pleacă repede, pentru că, uite, mai vine o cafea, improvizația pornește și, cum e de așteptat, semaforul zice verde din nou. Țigara se îndoaie și se apasă în scrumieră. Auzi zgomotul? Auzi viața cum urlă peste tot?

Tăcerea se uită prin deja vu-uri, parfumuri care par cunoscute prin metrouri și prin note pe care ni se pare că le auzim prin linii albastre. Istoria a consemnat doar zgomotul. Caută tu prin cărți acum dacă mai e ceva – n-o să găsești. Au venit și au găsit doar o țigară care nu vroia să se stingă, deși era înecată în apă, apăsată și uitată. Știi ce a urmat - țipete oprite și multă tăcere. Ai observat, cu siguranță, ce liniște a fost după aceea.

Stop. Cămășile și blugii n-o să se pună singure pe frânghie.

Zăpadă în luna lui Martie

2011-03-03T23:07:00.004+02:00

Vecina de la 5 nu ascultă radio, cei de la 7 nu se ceartă și cei de pe palier deschid puțin geamul, ca și mine. Doar puțin.

Nu e așa frig cum s-ar zice, și nici așa tragic cum ar părea. Nu e nici așa târziu încât să dăm muzica mai încet și, cu toate astea, o facem. Adevărul e că până și poezia lui Cohen ar deranja zăpada de afară.

Nu e atât de seară încât să ne desfacem o bere și nici atât de noapte să ne punem un pahar de votcă. Și asta nu a apărut la meteo, nici pe mobil, nici pe net. Ei n-au văzut decât nori, culori, termometre și barometre. N-au cum să știe că tocmai pe ritm de blues se învârt fulgii în jurul felinarului.

Nu e așa primăvară încât să căutăm din priviri apusul soarelui și stele pe plajă în Eforie, dar nici așa iarnă încât să închidem de pe aacum fereastra. Lasă să intre puțin aer, puțină liniște și calm. Azi au fost îmblânzite troleibuzele, conductele și bormașinile și tramvaiele și a mai fost acoperit pentru încă puțin praful și fumul din dacii.

Nu mai știe nimeni când a început să ningă. De dimineață, trăgeam jaluzele ca să putem să ne privim. Apoi ieșeam pe balcon să ne bem cafeaua și să nu fim atenți la nimic. Uită-te pe geam acum; degeaba. Vezi mașinile deghizate în zebre și iarna ascunsă în muzică? Nici apăsată ca ploaia lui Chopin și nici așa senină ca luna lui Beethoven.

Nu e atât somn în aer și nici atâtea capitole de terminat pe noptieră cum ar trebui să fie. Pentru că azi, nu sunt nici emisiuni la radio, nici idei pentru ceartă, nici destule grade pe minus care să nu lease geamurile puțin deschise.

Text argumentativ

2011-02-27T02:14:00.004+02:00

De fapt, nimeni nu prea încearcă să fie original, decât atunci când originalitatea este hipsterism. Fără să ne prindem, imităm bucățele din ce percepem, încercând să fim mulțumiți de noi înșine și ne asamblăm piesă cu piesă, o bucată de fericire.

Diferențele între noi sunt făcute de vise, nu de stilul adoptat. Toți avem vise, chiar dacă le-am uitat pe undeva sau le-am negat până când au dispărut. Ne-am tras noi repede un scârbos medicament-minune, cu niște prostii pe care le-am mai auzit de la alții și le-am repetat până când le-am crezut. Și așa ne-am ales o viață tâmpită, din care nu e de mirare că nu înțelegem nimic. Fugind.

Poanta în treaba asta e că, tot fugind, uităm bau-baul pe care l-am creat în urma noastră. Era un banc cu unul care stătea peste zece mări și zece țări și la un moment dat zice bă dar departe mai stau. Așa și noi, ca într-un basm prost, ne oprim după zece zile și nopți și nu mai știm unde suntem. Suntem doar... departe. Și singuri, pentru că visele nu au existat nicio clipă în lumea asta.

Și ăsta e punctul în care ghici ce... o luăm de la capăt! Stăm puțin și înainte să adormim ne facem bagajele. Dacă nu am face-o, ne-am trezi într-un colț, speriați și în frig. Lasă, poate acum o să ajung undeva.

Și cu toate astea, suntem ceea ce visăm. Ceea ce facem, asta e altceva, din păcate. Se combină și se despart imagini ale noastre de care suntem străini. Se ling și se ating straturi întregi de negări și prostii în care am crezut.

Doar ochii. Când ne privim, vedem ce ar trebui să fim. De aia știu că îmi plac visele tale.

La olimpiadă

2011-01-31T00:31:00.002+02:00

E mai greu să scrii decât să citești, pui un film sau să ții teorii unei sticle de bere. E mai greu să scrii decât să cânți; acolo mai apare salutar câte o notă în plus, o schemă, care scuză restul. Câte melodii nu au versuri imbecile, scuzate de o muzică mișto?

Plus că, de făcut blog, poate oricine. De cântat, pot mai puțini, iar și mai puțini pot să asculte. Ajungem la un paradox al unei lumi în care toți își dau cu părerea și nimeni nu îi ascultă. La fel ca în marile iubiri: două pasiuni care urlă din răsputeri, așa tare încât nu se mai aud. Suntem făcuți mai degrabă să emitem idei și sentimente și nu obligatoriu să le primim; doar să căutăm persoane care emit pe aceeași lungime de undă cu noi. Nimeni nu știe când a avut loc o revoltă așa hotărâtă în noi, de mintea a început să refuze să mai înțeleagă.

Mai demult nu era așa. Simțeam tot și tot ce făceam era să interpretăm, mai mult sau mai puțin poetic. Eram una cu vântul rece de toamnă, cu țigara ascunsă în palmă și cu lacul secat din Cișmigiu. Și era toamnă, pentru că ramurile chele ale pomilor băteau, ca la Eminescu, în geam. Și când zorile băteau în pleoape ne trezeam și fără cafea.

Am făcut totuși un Ness mare pentru că citisem o carte despre un scriitor care își făcea cafea dimineața. De fapt o carte care așa începea și pe care n-am terminat-o. Ce citim ar trebui să ne inspire; ce inspirație poate să iasă din Baltagul și Micul Prinț? Nu iese de acolo, inspirația iese din crăcile care băteau în geamurile înalte. Pe o masă cu faianță încercam să îmi pregătesc terenul de bătaie, printre eprubete și substanțe. Dar nu puteam să scriu. Inima îmi bătea de mai avea puțin și ieșea și mâna nu stătea fixă pe lângă pix nici din greșeală. Se aude, cu ecou, autoritar: Scrieți! Concursul de limba și literatura română Mihai Eminescu. Am mâzgâlit mai mult și eram prea jenat să cer altă foaie. A fost prima dată când cofeina îmi umbla nestingherită prin vene.

A fost o porcărie oricum, făceam ceva cu tematica jocului și era o poezie cu un melc care parcă murea sau era o poezie tristă în orice caz și ceva de Arghezi. În deplina necunoaștere a operelor literare, am scris cum că mă vedeam eu într-un parc în care mă jucam când aveam vreo 4 ani, și, rememorând idei cheie ale poeziilor ălora, mă duceam să mă joc cu lopețica în nisip. Și cum pomii se balansau și în parc. Am luat 8,50, deci am mers mai departe.

Au trecut mai mult de 6 ani de atunci. Și acum, deodată, nu mai concepem să ne jucăm. Bem și cântăm, citim o carte de dezvoltare personală, încercăm să terminăm facultatea și ne speriem periodic de perspectivele viitorului. Deodată, faptele capătă și consecințe și ne simțim obligați să reușim. După o vreme nu mai e de ajuns să vrei, trebuie și să știi ce vrei. Pentru că acum nu mai avem olimpiade de română în laboratoare de chimie.

Și cafeaua e strict necesară trezirii.

Viata ca un shot

2010-12-17T00:42:00.003+02:00

Și nu e vorba despre viața aia, aproape abstractă, pe care o băgăm într-o metaforă de câte ori ne justificăm ceva. E viața reală; e ziua de azi și ziua de ieri, e timpul care a trecut, chestiile care l-au umplut și ceea ce suntem acum. Și ce urmează după acum, este doar, cum se spune, ce ne-am așternut: o portofoliu impresionant de hazard, dorințe, caracter. Planificarea viitorului nostru rămâne așadar o treabă superficială: oricât am încerca, nu putem prezice ce vom vrea mâine, unde o să fim și, mai ales, ce o să fim. S-ar putea sa se schimbe totul: și incertitudini, și certitudini, și senzații și vise. Și ne e frică de asta.

Ne e frică de ce nu putem controla, instinctiv. You can plan a pretty picnic but you can't predict the weather. Dacă nu ne putem controla, ne va fi frică atât de noi, cât și de tot ce vom face până mâine. Și de ceea ce vom fi mâine și de ceea ce vom crede mâine. Ne e sete de ceva curaj, chiar doar cât de un pahar mic, mic.

Mâine o să te trezești, o să tragi aer puternic în piept și vei căuta, într-o ordine aleatoare: periuță de dinți, cafea, blugi, facebook. În fiecare dimineață ne căutăm identitatea așa cum își caută un orb ochelarii pe noptieră. O regăsim, ca echilibrul mașinii după un drift, după ce ne-am văzut gândurile în somn. În vise, toți oamenii sunt sinceri. Îți vezi noaptea foarte clar în fața ochilor și parcă te-ai întoarce, dar viața, dacă ar fi să o vezi, ar fi încețoșată și incompletă. Mai caută din când în când bucăți de film care nu mai știi când au fost tăiate, și lasă banda să ruleze în gol, până mai încolo.

Seara facem liste cu ce am făcut în timpul zilei și cu ce au făcut alții, și ne place să credem că noi am avut vreo legătură cu asta. Facem știință, numărăm bani și cântăm cântece ca să explicăm ce e doar întâmplare, ca să ne dăm o justificare pentru timp. Ne măsurăm dorințele în fericire și caracterul în oglindă și ziua e gata. Când colo, timpul ăla a trecut într-o singură clipire, pentru că îți aduci aminte doar că ai clipit o dată de dimineață și ai deschis ochii abia acum, la lumina neonului.

Ți-e frică și știi că o să te ardă. E ok să nu înțelegi nimic. Mai clipește o dată.

Felicitări: ai dat timpul ca pe un shot.

Cel putin sus

2010-12-02T00:47:00.004+02:00

De mult n-a mai trecut o lună și ceva fără să scriu.

Am deschis de câteva ori un word și n-au rămas decât câteva fraze ilogice. Quit. Don't save. Nu le-am dat nicio șansă.

Ce șanse să dăm seara, când deschidem un serial piratat ca să uităm din ce a fost în timpul zilei? Ce să păstrăm noaptea, când bem câte un shot ca să treacă totul? Să treacă cum a trecut ziua: repede, inutil și superficial, ca un sprint cu țigara în gură. E din ce în ce mai greu să mai construim după un timp: rămânem doar cu rutine cărora le spunem obiceiuri sau stiluri de viață. Și chestiile alea originale pe care le facem, lucrurile unice pe care le trăim, sunt toate creații ale noastre, ale unei imaginații repetitive care se hrănește din ce îi oferim. Schimbăm felul în care trăim experiențe asemănătoare ca să le dăm o notă de originalitate, așa cum mai schimbam referatele luate de pe net în liceu ca să pară făcute de noi.

Dar atunci eram mai liberi. S-au făcut ani de când am băut prima bere legală. Încet, chestiile care ne erau interzise au devenit doar greșite. Poftim morală, poftim rațiune. Mai știi prima țigară, aia trasă în parc, în care îți explica lumea cum să tragi în piept? Nu se mai întoarce. Și dacă nu mi-o oferi nici tu, nu mai am nici eu unde să mă întorc. Fă-mă să vreau să sar.

Și când o să îți zic și ție să sari cu mine, întreabă-mă un singur lucru: cât de sus. Altfel, o să rămânem colecții de amintiri, din care multe vor pleca de lângă noi după mai multe shoturi și zile. Și atunci chiar n-o sa avem cum să mai dăm șanse pentru nimic. Și naiba știe când aș mai scrie ceva.

Sfârșit. De săptămână.

2010-10-24T22:18:00.002+03:00

Se zice că toți oamenii pe care îi cunoaștem ne influențează într-un fel sau altul, fie că ne dăm seama sau nu. Unii sunt influențe pe care le vom trece la capătul cărții pe care o vom termina când vom face vreo 50 de ani. Unora o să le mulțumim și altora o să uităm să le mulțumim. Unii o să fie neglijabili.

Alții o să ne schimbe toată viața. Și despre ei nu o să putem să scriem nimic, decât dacă scriem despre noi. Îi vom pune la categoria mentori. Ei sunt oamenii care nu au fost niciodată mulțumiți de noi pentru că au știut că putem mai mult. Ei ne-au pus să greșim ca să avem de unde să învățăm.

Nu știu multe persoane care să mă fi învățat atât de multe și să fi avut o așa încredere în mine. Vă mulțumesc că ați existat, dl. Olteanu.

Comparație subînțeleasă

2010-10-13T09:33:00.003+03:00

Am cunoscut mai demult pe cineva care semăna cu tine.

Acum doar vorbim despre vreme. Ne-am transformat în meteorologi ad-hoc.
Când ne mai vedem vorbim despre cum e afară. Ce rece e azi; e rece ca anul trecut, dar exact ca atunci, cu ceață și miros de ars. Nu știu de ce, nu știu cât o să dureze. Cred că doar noaptea asta.

Așa e și cu noi, o mare ceață. Și nopți de nesiguranță. Sex și frică.

Poate că o să zică la televizor că la munte o să fie o seară așa senină de o să zbori printre stele, prin Timișoara o seară de ploaie a la Bacovia. Ții minte că nu am fost niciodată în Timișoara?
Și o să încheie apoteotic cu o ceață tâmpită pe la 11 noaptea, în toată țara și în toată lumea. Și o privire de neîncredere. Și nici el, meteorologul de la televizor, nu știe cum o să fie mâine. Și se duce acasă cu mașina care îi plăcea acum 2 ani, sare peste mustul de la dracu știe cine și bea whisky. O lume de oameni care beau și pe care îi doare. Noi.

Nu, ea nu semăna deloc cu tine.

Antipoveste

2010-10-01T00:16:00.003+03:00

Ți-am mai explicat că aici nu vii așa, când ai tu chef, fără să anunți. Să îmi strici toată ziua. Uite, nici măcar nu te mai țin minte, deși te-am văzut acum câteva minute.

Să vezi ce s-a întâmplat acum câteva zile. Erai acolo, când coboram eu la prima și tu mergeai până la a treia. Te-ai pus în fața mea de parcă te-a chemat cineva. Nu te-ai uitat după ce am coborât. Ai plecat mai departe, așa cum ai făcut de fiecare dată. Ce dracu, ne știm de aproape 10 ani.

Atunci erai ceva nou, ceva interesant. Câțiva ani am avut un fel de pasiune pentru tine. Mergeam pe străzi vara, pe seară, să te găsesc. Te căutam prin agende de telefon și prin bănci din parc. Dar tu veneai când vroiai și plecai când plecai. După aia te-ai dus dracu alți câțiva ani, din clipa în care nu te-am mai așteptat.

Rar încercam să îmi aduc aminte, dar nu mai știam cum arăți. Nimeni nu mai știa. Nici parcul, nici messengerul, nici barca. Mai știi barca aia? Și atunci când m-am întors eu tu nu m-ai așteptat. Așa cum făcusem eu de atâtea ori.

Te-am urât până la indiferență. Și asta m-a făcut fericit. Până acum o lună, când te-am văzut în stație. Te-am văzut, dar dup-aia nu mai știam cum arăți. Credeam că mi s-a părut.

Asta doar pentru o săptămână, până când iar ai venit așa, doar pentru că ai vrut tu. Am făcut atunci ce am făcut și azi. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt și ne-am făcut că nu ne vedem.

Și eu chiar nu te-am văzut. Pentru că nu mi-am mai adus aminte cum arăți. Așa că îți zic de pe acum, altă dată să nu mai vii așa, când ai tu chef.

Începe școala

2010-09-13T13:38:00.003+03:00

Pe la 6-7 seara începe să bată un vânt discret dar simțit, de te pune să vrei un hanorac pe tine. Atunci scrie, negru pe alb, că vara a trecut. Închide ochii, auzi și simte.

Ești a 9-a sau a 10-a, ai un ghiozdan cât tine de mare în spate și în buzunarul secret ții un pachet de țigări. Ai haine noi, caiete noi, vise noi. Te plimbi cu gașca prin parc în timp ce apune soarele și, dacă aveți ceva bani, beți o bere. E aer curat pentru că nu te interesează de trafic, te interesează doar de tipa aia de la altă clasă care nu știi când s-a făcut așa frumoasă. O să o scoți la o țigară cu tine și la o bere prin parc și o să vă sărutați. Mai e până la teze, lucrări și e încă prea devreme să te scoată cineva la tablă. Poți să ai și absențe, faci tu rost de scutiri până la sfârșitul anului. Tot ce trebuie să faci e să calci pe frunze uscate și să vezi cum apune soarele printre pomi.

Ești a 11-a sau a 12-a și ieși la o cafea după ore. Ești mare și joci whist, vorbești de sex, de votcă. E toamnă și seara e frig, și te muți cu berea de la terasă în bar.

Au trecut 6 ani de când aveai un ghiozdan cât tine de mare. Trezește-te. Stinge țigara, dă pe gât berea și du-te acasă, pentru că mâine ai interviu pentru primul tău job.

Augustar

2010-08-23T01:39:00.002+03:00

Bate vânt de toamnă și e frig pe sub cămașa cu mâneci suflecate.

Nu îmi plac cămășile cu mânecă scurtă pentru că nu țin de cald. Chiar dacă nu e nevoie, trebuie să știu că ce e în jurul meu ar putea să îmi țină de cald.

Toți avem nevoie de ceva să ne țină de cald. Ceva care să ne învelească. Și dacă nu avem, o să ne fie frig și în iunie și în iulie și în august.

Este cel mai cald an din istorie, dar vara asta mi s-a parut cea mai rece din istorie. A fost un început lung și greoi de toamnă totul. O păcăleală.

Ne păcălim cu fiecare cântec pe care îl dăm la maxim în mașină când suntem singuri, apăsăm pe accelerație și vrem doar să fugim.

O să mă duc să fac revizia la mașină. O să dureze câteva ore. Am avut o vară să îmi fac revizia la gânduri și am uitat în fiecare zi.

Uităm pentru că vrem să uităm, și vrem să uităm pentru că suntem uitați de alții. Acțiune și reacțiune.

E august și nu vine toamna de fapt. Doar că a uitat să vină vara anul ăsta.

In(c)epție

2010-08-14T21:58:00.003+03:00

Cele mai frumoase vise sunt cele mai rele. Pentru că, în cele din urmă, ne trezim. Suntem capabili să ne creăm cele mai frumoase imagini, să trăim cele mai frumoase senimente și să fim pe deplin fericiți câteva minute, pănă ne sună alarma.

Nu știm să facem nimic dup-aia. Ba chiar uităm foarte repede ce a fost. Uneori nici nu ne mai aducem aminte.

Într-o zi ceasul o să rămână fără baterie și n-o să mai dăm vina pe nimic. O să ne trezim odihniți și înfricoșați. Nu de ce am visat, ci de ce urmează: pasta de dinți, colacul de la WC și, în special, de privirea din oglindă.

Ar fi ok să vrem și o viață frumoasă.

Curatenie de vara

2010-07-07T17:10:00.002+03:00

Fă curat în haine și pune-le la loc în dulap. De data asta cum trebuie: tricouri la tricouri, cămăși la umeraș, ciorapi în punga cu ciorapi. Scoate brichetele de prin buzunare și pune blugii la spălat.

Uneori trebuie să facem curat chiar dacă nu pare că ar fi nevoie.

Fă curat în amintiri, aruncă-le pe cele urâte, împachetează-le pe cele dureroase, pune-le pe cele frumoase pe post de bibelou în bibliotecă.

Fă curat în computer, șterge filmele porno, pune-ți mailurile netrimise într-un folder, salvează poeziile într-o arhivă și scoate un film de Scorsese.

Fă curat în mașină. Aruncă toate ambalajele din torpedou, aranjează cd-urile cu muzică. Pune în compartimente tot ce e în portbagaj. Curăță scrumiera și agață un odorizant de oglindă.

Fă curat pe blog. Șterge toate postările pe care nu ai avut curaj să le publici, pe care nu le-ai postat pentru că, deși tu le-ai scris, nu ți-au plăcut.

Fă curat în telefon. Șterge toate mesajele, cele pe care va trebui să ți le aduci aminte ți le vei aminti oricum. Șterge contactele cu care ai pierdut contactul.

Și dacă nu poți să îl ștergi, sună și ieșiți la o cafea.

Despre mine, punct.

2010-06-30T15:58:00.003+03:00

Sunt nesimțit pentru că nu prea spun "cu plăcere".

Te rog mai e cum e, deși în mediul familiar îl evit. De mic te întreabă cum se zice când vrei ceva? iar noi spunem cu cei 3 dinți de lapte din gură te rog. Ne învață să ne rugăm de mici; de părinți, de necunoscuți, de prieteni, de Dumnezeu, de societate, deși noi, în esență, cerem, nu rugăm nimic. Dar eu când zic te rog, zic pe bune. Îmi place să cred că nu zic chestii degeaba.

Mulțumesc. Cu variante de tipul mersi. Se spune când primim ceva. Spunem când primim mâncare la masă, când cumpărăm țigări, dar și când cineva ne ajută. Nu prea mulțumim la cei care ne înțeleg, care ne sprijină și care ne iubesc, dar mulțumim când cineva ne spune cât de bine ne stă freza.

Nu spun cu plăcere doar pentru că cineva mi-a spus mulțumesc. De fapt, în esență, cu plăcere nu ar trebui să fie legat în niciun fel de mulțumesc. Nu trebuie să confirm nimănui satisfacțiile mele, deși multă lume se așteaptă să le mimezi oricând, ca simplu reflex la mulțumesc.

La început, oamenii mă cred nesimțit. După care unii mă cunosc. Și ei știu că îmi place să ajut pentru că mă simt mai bun. Ei știu că, dacă mulțumescul lor e sincer, atunci cu plăcere al meu e subînțeles. Poate că răul are un gust sinistru pentru mine și binele niciun gust, și fac asta ca să mă feresc de acel gust sinistru. Poate că fac lucruri bune, pentru că nu m-aș suporta să știu că nu le fac. Poate nu sunt singurul, și poate toți avem felul nostru de a fugi de rău, de oroarea fiecăruia. Pot să fiu etichetat ca negativist, dar nu contează; oricum toți etichetăm tot ce ne înconjoară.

Nu folosesc fraze tocite și îmi permit să fiu catalogat ca nesimțit, rău, needucat etc, deoarece cred că faptele mele trebuie să vorbească pentru mine, și nu eu pentru ele. Creez o dilemă în jurul fiecărui moment nu pentru că ce ar zice lumea despre mine, ci pentru a ști că nu fac ceva rău. Sau prost. Sau degeaba. Cel mai tare îmi place ca oamenii să își pună speranțe în mine și ca eu să întrec așteptările lor.

Uneori se întâmplă să nu fac asta. Uneori greșesc. Și atunci când dezamăgesc pe cineva, sunt la pământ, chiar dacă toată lumea o să spună că e ok. Și din motivul ăsta nu știu să îmi cer scuze. Știu să iert, dar nu știu să mă fac iertat.

Oricât de rău mi-ar fi pe dinauntru, nu vreau să vadă ceilalți. Însă răul din noi, ocazional, se vede ca un aurolac care scoate capul din canal. Aș putea să fac aproape orice și aproape oricât de bine. Cel mai mult doare când nu o fac, și nici eu nu știu de ce.

Majoritatea urăsc să aibe o imagine de nesimțiți și imaturi. Eu urăsc când sunt așa.

Despre ploaie, punct.

2010-06-30T02:32:00.003+03:00

Ploaia, care orice altă chestie inventată, obsevată sau visată de om, e bine să se facă anunțată printr-un cântec (Raindrop prelude, Chopin).

Însăși ideea ploii tinde să sugereze ceva spiritual-religios:

Ploaia care va cădea păcatele toate mi le va spăla (El Negro).

Deși unii plusează,

Let it rain down and wash everything away (Creed)

alții ne aduc cu picioarele pe pământ:

Ploaia nu spală păcate (E.M.I.L.)

În fine, ploaia se instituie ca o entitate paradoxală, a cărei venire este iminentă:

...ploaia te lovește în față... totul pare absurd și la fel (Spin).

Ideea e că ploaia vine oricum am da-o:

A hard rain's a-gonna fall (Bob Dylan)

chiar dacă unii ceva mai înapoiați cu aparență de meteorologi pun întrebări existențiale:

Have you ever seen the rain coming down on a sunny day? (Creedance Clearwater Revival)

Pe unii îi face totuși fericiți:

I'm only happy when it rains (Garbage)

Și asta pentru că pe unora le arde de limbăreală pe ploaie (Kissing in the rain, Great Expectations OST). Unii chiar se sărută cu ploaia direct, țopăind în metafizic cu mare ușurință:

Kiss the rain (Billie Myers)

Deci dacă e vorba de dragoste și ploaie, știind că dragostea duce la boceală, putem conchide:

It's just tears and rain (James Blunt)

Așadar plouă pe bune, pe bune, bine:

When it rain, rain, rains it rain, rain, rains (Mika).

Nu putem omite nici întrebarea "de ce?", baza științei și a cunoașterii umane:

Why does it always rain on me? (Travis)

Ploaia se apropie de un apoteotic final, cu certitudine:

Nothing lasts forever in the cold November Rain (Guns & Roses)

deși unii nu par să se sature:

please don't stop the rain (James Morrison)

Apar și rockeri care așteaptă rockeritze care așteaptă sub o streașină din Lipscani să treacă ploaia:

Daca ploaia s-ar opri... tu ai veni. (Cargo)

Totul e bine când se termină cu bine, adică cu natură, vis, și ceva puțin gay:

Somewhere over the rainbow bluebirds fly (Eric Clapton)

Ideea e că mâine n-o să plouă, o să fie frumos (hai să nu-l mai băgăm și pe Marley cu Sun is shining). O să urmeze caniculă, apoi o să ne muște țânțarii de n-o să ne vedem. Asta desigur, până când o să înceapă să sune telefoanele cu un preludiu de Chopin.

încă nu

2010-06-07T21:17:00.004+03:00

Când nu mai merge, ne oprim, punem un ness la făcut, ascultăm Alexandrina și închidem ochii. Inspirăm și expirăm fără a gândi nimic.

Nu suntem făcuți să suportăm să nu meargă; oamenii sunt sortiți eșecului, reușitei, și alternanței celor două, dar nu există nicio cale de mijloc. Ne forțăm în compromisuri, poate o să meargă. Și mai există momente în care pur și simplu nu merge.

Nu merge inima, nu merge creierul, nu merge stomacul și nu ar merge nici o țigară.

E cald afară și când apune soarele, are ceva din mare în el. Am tălpile pline de nisip și șlapii pierduți și gust de sare în gură. Mergem spre cazare, iar știu că prima chestie pe care o să o fac acolo o să fie un duș. Luăm și o bere la 2 de pe drum, dacă e. Sau o să dorm. Sau o să dorm direct, fără să mai fac duș, pentru că sunt la mare. Mai încolo ne trezim, bem votcă și dansăm până dimineață.

Ne trezim și ne dăm seama că televizorul a rămas deschis în sufragerie. Îl închidem. În frigider nu e mai nimic, am ieși la o bere prin oraș dar nu. E sesiune încă, e București pe lângă noi.

E evident că nu o să meargă nici cu învățatul nici cu nimic. Așa că mai bine punem un ness la făcut.

Boceală sentimentală

2010-05-26T00:24:00.003+03:00

Bocitul de sentimente pe net e precum claxonarea în trafic: justificat, dar fără efect. Prietenii înțeleg pentru că ăia o să ne înțeleagă și când la 90 de ani o să fleoșcăim gura fără dinți, câteva persoane obscure o să se facă că trăiesc o empatie cumplită cu textul nostru și în cele din urmă, ajungem acolo unde eram in the first place: în întuneric, mai mult sau mai puțin singuri, mai mult sau mai puțin penibili.

Mult mai oneste ar fi dedicațiile. Ca alea de pe pereți, scrise cu creta, gen gica + marya = loove. În felul lor, astfel de mesaje au ceva esență iar partenerul de comunicare, în speță toată lumea care are onoarea de a trece pe lângă textele astea, înțelege fără dubiu că gică + marya = loove. Acum dacă analizăm mai cu atenție, asta ar însemna că gică - loove = -maria. Deci maria s-ar face lesbi dacă gică n-ar avea loove. De asemenea, se poate deduce că loove - marya = gică. Cum dragostea fără maria ar fi ca nunta fără lăutari, înseamnă că nuntă - lăutari = gică, deci gică și lăutarii fac nuntă, lucru care îl plasează pe gică într-un cadru artistic și profesional ușor de intuit încă din clipa contactului cu mesajul care decorează spațiul public.

Dar ne-am depărtat de idee. Să facem un exercițiu de imagine sinistru, pentru care mâine voi fi pedepsit de energia universului. Să zicem că fiecare postare de pe net ar începe cu "Te urăsc". Ar fi nașpa, am țipa unii la alții, am bea tărie, am fuma și ne-am buși mașinile de stâlp, fără să claxonăm. Dar nu s-ar mai pune ca boceală de sentimente pe net. Să începem.

Te urăsc. Te urăsc că nu o să mă trezești mâine cum nu m-ai trezit nici azi. Te urăsc că nu îmi spui să beau mai puțin, să tac mai mult și să te țin de mână.

M-am făcut înțeles?

Rebranding spring

2010-05-07T18:35:00.005+03:00

Rebranding ca rebranding, dar conținutul e cel greu de stăpânit. Chiar dacă orice se poate vinde atunci când este prezentat cum trebuie. Rămâne de bază principiul smile and wave.

E primăvară, vară, dracu mai știe, pentru că, deși acum se iese la tricou, în 5 minute trebuie să scoatem hanoracul, geaca, umbrela. E un anotimp dubios, al self-sufficiency-ului, al imprevizibilității. E un anotimp al panicii, în care începe ceea ce trebuia început de ceva vreme: căldura soarelui, reforma salarială, restructurarea gândurilor și schimbarea obiceiurilor. Și astea parcă au ca scop subtilizarea trecerii timpului. Pomii nu mai înfloresc; este o seară în care vin niște bascule, niște oameni cu tot felul de chimicale care fac ca dimineața pomii să fie verzi, ca și gazoanele din parcuri și boscheții crescuți în asfalt. Ziua e foarte lungă și noaptea foarte scurtă, iar fără să știm, se va întoarce roata și noaptea va începe să se lungească din nou.

Și asta e doar trist. Fugă, cafea de la automat, iar maimuța nu mai contează dacă a evoluat în om sau a fost făcută de Dumnezeu pentru că, în cele din urmă, e doar o maimuță de care ne râdem la zoo. Unde și ea o să meargă pe princpiul smile and wave.

Rebranding

2010-04-25T17:21:00.002+03:00

Vechiul urs.
Eliade, Ionesco, Cioran.
Matematică și sentimente. (courtesy of xkcd)
Cafea și țigări.
Blow up.

Miros

2010-04-06T20:00:00.001+03:00

Miroase în cameră a somn, a ieri, a zori.
Miros a nou, a after shave şi cămaşa miroase a tutun, a casă.
Miroase a ploaie rece, a fugă, a claxon.
Miroase a tine în autobuz, strident şi fals, de la oameni care cască, care speră, care uită.
Miroase a mucegai şi cafea în universitate, a frig şi a azi.

Stai

2010-04-06T00:16:00.002+03:00

Stai lângă mine și visează-mă.

Stai și trezește-mă și nu mă mai pune să zic că ne-am lins, fă-mă să zic că ne-am sărutat. Fă-mă să vreau să te sărut, și sărută-mă tu.

Stai și dă-mi la o parte spuma de ras pe care nici nu am obsevat-o lângă ureche.

Stai și așteaptă-mă acasă când mă întorc de la bere. Lasă-ți scrumiera peste carte și lumina aprinsă pe noptieră, pentru că oricum la tine mă întorc.

Stai și nu te supăra că nu te sun. Nu mă suna nici tu și nu îmi face scandal pentru cum sunt eu.

Stai și nu mă pune să aleg între tine și prieteni. Și nu mă întreba ce părere am despre noi.

Stai și nu încerca să îmi rezolvi problemele, pentru că sunt ale mele și doar ale mele. Suportă-mă, chiar dacă trebuie să te prefaci.

Stai așa, nu vreau să te prefaci. Vreau să fii sinceră cu mine, chiar dacă o să mă prefac că apreciez asta.

De fapt, mai bine nu mai sta deloc.

Crede si nu cerceta

2010-03-31T21:45:00.002+03:00

Crezi că nu știu că atunci când mergi pe stradă și te uiți aiurea și râzi ești beată și îți vine să vomiți?

Crezi că nu știu despre serile alea în care stai în casă, pornești caloriferul la jumate și citești cărți mișto când tragi de un ceai?

Crezi că nu știu că stai ca proasta o oră să te machiezi în oglindă fără să te prinzi că ești frumoasă, doar pentru ca niște tipi să se uite la fundul tău?

Crezi că nu știu că îți place păcănitul firelor de praf de pe discul cu Beethoven pe care îl asculți în loc să dai pe MTV?

Crezi că nu știu ce vise frumoase ai, chiar dacă umbli cu un drogat care își bate joc de tine doar ca să te droghezi și tu?

Chiar crezi că nu te cunosc deloc, doar pentru că ne-am întâlnit privirile pentru câteva secunde.

Moartea doamnei D.

2010-02-28T12:03:00.001+02:00

Bătăile în uşă şi soneria alternau obositor. Crescând în intensitate, oprindu-se din când în când, apoi revenind din nou, mai nervos, mai hotărât, ca şi cum din clipă în clipă s-ar fi dărâmat tot blocul.

Descuie uşa, sunt eu Mihai. Vino şi descuie uşa. Descuie uşa! Vino şi descuie uşa!

Ca într-un cântec sinistru, instrumentele alternau atonal, fără ritm, fără sens, grotesc, amplificate de ecoul format de cele câteva etaje şi liniştea mormântală care însoţea scara blocului. Era începutul unei seri de ploaie cu ceaţă lăsată peste frigul de sfârşit de februarie.

Descuie uşa, sunt eu, Mihai. Vino şi descuie uşa. Ai lăsat cheia în uşă.

Mihai răcnea răguşit şi subţire, cu o voce care emana pipă, apoi tutun, apoi băutură tare, deşi el nu fuma şi nu era beat. În fiecare clipă, puterea loviturilor în uşă creştea şi scădea, la fel ca şi zgomotul soneriei, dar Mihai ţipa monoton, apăsat, robotic, şi în vocea lui nu se putea citi nicio inflexiune, niciun sentiment, nicio trăire. Cu toate astea, mă îngrozea.

Ai lăsat cheia în uşă. Sunt eu, Mihai, vino şi descuie uşa. Fir-ar ea de viaţă. Descuie uşa.

Era nepotul ei, dar ea nu mai era mătuşa lui. Pe doamna D. sau pe Mihai nu îi văzusem în viaţa mea, deşi mirosul lui de mizerie, levănţică şi excremente îl simţisem deseori când chemam liftul de la 5. Mi-l imaginasem cu o traistă în spate, ochelari strâmbi pe faţa nerasă şi maronie, dinţi lipsă şi cei care încă nu lipsesc – negrii de carii.

Descuie uşa! Descuie dracului uşa! N-are nimeni un levier?

Dar nimeni nu-l auzea pe Mihai, nici doamna D., al cărui disc cu preludii de Chopin se învârtea în gol când trăsese pentru ultima oară aer în plămâni.

Loop

2010-02-27T15:16:00.003+02:00

Sunt nişte leagăne cu formă de bărci prin parcurile de distracţii, chiar şi prin alea de te aleargă maidanezii din Costineşti, care să bălăngăne aşa stânga dreapta de te dau peste cap. Nu m-am băgat în aşa ceva niciodată, deşi, contrar instinctului de conservare, am fost prin rollercoastere ca dracu de periculoase şi alte porcării echivalente. Cred că cel mai rău m-a deranjat că barca aia se mişcă doar stânga dreapta, repetitiv şi obsesiv, ca plumbul lui Bacovia, te bagă într-un loop existenţial. În care poţi foarte bine să rămâi.

Aveam cândva un fel de jucărie de birou cu un delfin căruia îi dădeai un bobârnac şi se învârtea vreo 5 minute. Nu îl mai am.

Probabil că, negăsind răspuns la ce facem ca să ieşim din aşa situaţii, nu m-am urca niciodată în barcă. Adică, logic, se opreşte cândva. Dar dacă nu se opreşte? Dacă stăm acolo într-o barcă care se învârte un timp care nu depinde de noi? Cum ar fii să te urci, să te dai, să ridici mâinile şi să ţipi, apoi să vezi că toată lumea din parc pleacă, şi că în jur, pe barcă nu mai e nimeni. Doar tu.

Dar e o prostie. Barca trebuie să se oprească. E ştiinţă, e raţiune, e normalitate. Şi atunci, se va putea coborî şi viaţa va merge mai departe. Nu? Din clipă în clipă trebuie.

Ninge

2010-01-18T13:39:00.004+02:00

Ninge peste drum, peste trotuare şi borduri, pe asfalt şi pe pământ, peste flori şi peste gunoaie.

Ninge de sus în jos şi de jos în sus.

Ninge în Ferentari peste case de chirpici, ninge în Primăverii pe casele din cărămidă, ninge peste catedrală şi peste blocul de lângă catedrală.

Ninge peste dacii ruginite şi peste bentleyuri metalizate.

Ninge peste primării, peste sectoare, peste casa poporului şi casele poporului.

Ninge peste ei, peste noi, pe părul nostru şi al vostru, ninge peste ţigara ta şi peste cafeaua mea.

Ninge peste azi, peste ieri şi poate peste mâine.

Challenge

2010-01-16T17:13:00.003+02:00

Fără provocări viaţa ar fi ca o pantă vag ascendentă sau vag descendentă, ca naiba de previzibilă şi enervantă. Enervantă pentru că, fără un exerciţiu al provocării, orice potenţială provocare reprezintă un obstacol care trebuie înlăturat, fentat, dar imposibil de învins. Vezi Prigoană Jr. care candidează pe aici pe lângă mine. Cu ce realizări se poate lăuda el? Orice am putea noi, oamenii care citim cărţi şi nu le colecţionăm, să considerăm o provocare, de la terminarea unei facultăţi în state, la un discurs coerent la televizor sau cucerirea unei fete de bani gata, la dşorul Prigoană ele nu reprezintă nimic. Toate realizările sale sunt confiscate de taicăsu, de Lamborghini şi de câteva milioane de euro, deci nu mai sunt realizări. Pentru că nu au reprezentat niciodată provocări.

Poate că dimpotrivă, i-a fost greu să găsească o facultate care să îl accepte pentru ce ştie el şi nu pentru că are taicăsu bani, poate i-a fost greu să găsească o fată care să iasă cu el din alt motiv decât ăla că are bani, şi poate că trăieşte într-o cruntă tristeţe pentru că nimeni nu îl vede pentru altceva decât băiatul lui tata.

De fapt ultimul paragraf este o evidentă fabulaţie, presupunând că o minte simplă, un om cu un discurs ilogic, banal şi caţavencist peste care a căzut ghinionul de a avea foarte mulţi bani, este în stare să trăiască o introspecţie în care să se cunoască. Nu contest educaţia, contest capacitatea omului pur şi simplu. Nu contest omul (personal îl compătimesc pe H. Prig.), ci demonstrez o idee: fără a fi în stare să luăm, dacă nu lucruri importante, cel puţin lucruri cotidiene, drept provocări, atunci se duce naibii învăţatul din greşeli, bucuria unei realizări, aprecierea celor din jur şi împlinirea personală.

Cred că mi-ar fi greu să fiu în pielea lui H.Prig. Dar lui, cu siguranţă, i-ar fi imposibil să fie în locul meu.

Cu toţii ajungem la un moment în care ne întrebăm ce vrem să facem mai departe. În care căutăm, şi provocarea noastră devenim noi înşine. Şi pentru asta, deodată, alte provocări. Poate că aşa ne maturizăm. Poate că asta ne salvează de la a ne adapta şi a ne resemna.

Obiceul meu de trezire

2010-01-16T15:59:00.006+02:00

Cyanide & Happiness @ Explosm.net

Nimeni nu ştie de ce

2010-01-10T16:38:00.002+02:00

Afară e gri şi ud pe jos. Şi nimeni nu ştie de ce.

Înauntru începe sesiunea. Ne împărţim în relaxaţi, stresaţi, sau mai mult decât stresaţi, şi naştem invidii şi oftici între noi. Pentru că e moment de învăţat, de fentat facultatea, lenea şi lipsa de voinţă. Şi ştim că e sesiune, pentru că afară e gri şi ud pe jos, şi nimeni nu ştie de ce.

Seminar

2010-01-08T18:49:00.002+02:00

Azi noapte nu am avut răbdare să visez nici nu am vrut să te visez.
Azi noapte am dormit pe câmpii senine, prin furtuni negre şi ploi albe.
Alb şi negru, ca şi noi.

Ieri nu am avut timp să gândesc şi nici prin gând nu mi-a trecut să mă gândesc la tine.
Ieri m-am plimbat într-un oraş murdar, prin ninsori rele şi soare bun.
Ca şi noi.

Acum un an

2009-12-31T05:56:00.003+02:00

Acum un an pe vremea asta...

poate că iubeam.
nu cred că eram mai fericit.
ştiam foarte bine ce vreau.

Azi nu iubesc ca atunci, nu am habar dacă sunt mai fericit sau nu şi nu am nici măcar o idee despre ceea ce vreau. De vrut pot să vreau multe, iar pe toate cred că pot să le am. Şi dacă le am, ce fac cu ele?

Nu m-a învăţat nimeni să pun cărămidă peste cărămidă. Am rămas acelaşi copil tâmp care construieşte un castel pe plajă, doar ca să îl calce în picioare atunci când trebuie să plece. Şi nu îmi pare rău, nici măcar o clipă.

Dar dacă nu îmi pare rău din simplul motiv că se zice prin poezii, cântece şi bloguri că 'nu trebuie să regreţi nimic'? Că trebuie sau nu, toţi regretăm câte un pic. Sau un pic mai mult. Şi într-un fel e bine, că aşa ştim că am trăit, că am iubit, că demult ştiam ce vroiam, că am încercat, am reuşit şi am eşuat. Cu mare uşurinţă găsim alte genuri de muzică, alte cărţi şi alte pasiuni şi ne vine foarte greu să ne găsim pe noi. Cel puţin azi.

Pentru că mâine e alt an. Diseară putem să începem din nou. Şi chiar dacă nu, putem să ne prefacem că o facem. Facem liste cum că ne lăsăm de fumat, că nu ne mai lăsăm fraieriţi, că învăţăm în sesiune şi toate cele. N-o să ne ţinem de ele, şi asta contează prea puţin. O să lăsăm în urmă ceva, pe oriunde vom trece, şi aşa, precum Hansel şi Gretel, o să ştim tot timpul de unde am plecat. Unde ajungem? Asta nimeni nu ştie, ce să mai vorbim de noi.

Alteori

2009-12-16T12:59:00.000+02:00

Alteori viaţa nu e aşa de frumoasă dar totul e bine pentru că noi suntem relativ ok şi ştim că încă putem să îi facem pe alţii fericiţi, şi că e o chestiune de timp şi voinţă până când vom vedea din nou că viaţa e frumoasă.

Uneori viaţa e frumoasă

2009-12-07T02:01:00.002+02:00

Uneori ştii că nu ai niciun motiv să te cerţi cu prietenii tăi, şi chiar dacă ai face-o, nu s-ar supăra nimeni.

Uneori ştii că, chiar dacă multă lume e supărată pe mine, nimeni nu te urăşte.

Uneori ştii că, deşi nu te înţelegi bine cu părinţii, sunt acasă pentru tine.

Uneori ştii că eşti cu o persoană care te înţelege.

Uneori ştii că, deşi nu aţi mai vorbit de ceva vreme, sunteţi la fel de buni prieteni ca acum câţiva ani.

Uneori ştii că, deşi a murit cineva drag, te-ai bucurat de existenţa acelei persoane şi ai învăţat ceva de la ea.

Uneori ştii că, deşi i-ai dispreţuit ani de zile, ai avut profesori buni.

Uneori ştii că, chiar dacă ţi-ai zgâriat maşina, eşti viu şi nevătămat.

Uneori ştii că, chiar dacă îţi lipsesc foarte multe, ai tot ce îţi trebuie.

Uneori ştii că, deşi după prea multe beri dansezi ca un manelist, tot jazzul îţi place.

Uneori ştii că, deşi se întâmplă atât de multe lucruri în jurul tău, tu rămâi acelaşi tu pentru cei pe care îi iubeşti.

Uneori viaţa e frumoasă.

Profesori. Oameni. Modele.

2009-11-28T22:36:00.003+02:00

Am fost întrebat odată care este rolul unui profesor pentru elevi.

Profesorul trebuie să fie un model. Şi pentru a fi un model, trebuie într-adevăr să fie un om, şi elevii să ştie asta. Pomul se cunoaşte după roade, după cum zicea cineva.

Când am fost rugat să menţionez profesorii care m-au influenţat cel mai tare în 4 ani de Sf. Sava, am numit 3, fără a exclude şi pe alţii.

1. Diriga, cu care nu pot sa ma abtin sa mai beau cate o cafea din cand in când. Este o persoană care m-a învăţat că trebuie să am încredere în oameni. Şi că, din când în când, trebuie să facem ceea ce credem că e bine. Chiar dacă din când în când vom avea de suferit.

2. Costache, profesorul de română. Îmi doresc să închid ochii şi să îl aud vorbind despre poezii, despre eroi, despre noi. Despre cum avem ocazia, încă, să facem fapte măreţe. Despre fericire. El a fost motivul pentru care am pus prima dată fără să fiu pus mâna pe o carte, motivul pentru care am pus pixul pe hârtie. Datorită lui am descoperit imaginaţia, aerul curat, libertatea şi frumosul. Chiar acum mă simt jenat pentru că, dacă ar citi ce scriu aici, mi-ar face din nou praf frazele, aşezările în pagină, şi mi-ar da un 9,25.

3. Olteanu, profesorul de engleză dintr-a 12-a. Ne-a dat să facem un eseu cu titlul Whatever People Say I Am, That's What I'm Not. Sub care a scris "Arctic Monkeys". La cei peste 60 de ani ai lui, omul ştia toate albumele Radiohead. În ordine cronologica. Era de-al nostru.

Profesorul Olteanu nu mai e printre noi.

Aşa-i că e ciudat cum, din când în când, trebuie să mai moară cineva ca să ne aducem aminte?

Steluţe în genele ei

2009-11-15T17:20:00.000+02:00

de Mircea Cărtărescu

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult…
da, dragii moşului, erau…
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau… hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi…
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau… da… da, dragii moşului…

Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în “Poeme de-amor”, precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge…eeneee…leeeee… nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a vă da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fată de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.

Tell me why I don't like mondays

2009-11-02T22:25:00.002+02:00

Titlul vine de la melodia asta.

Lunea este făcută probabil ca să fie o prelungire a weekendului. Iar dacă totul a mers prost de vineri până duminică, sigur o să meargă prost şi luni. Problema arzătoare este că, chiar dacă în weekend merge binişor, se poate foarte bine ca luni să meargă ca naiba. Şi hop, începe o săptămână cu stângul şchiopătând, în care se va face şi mai frig decât s-a făcut până acum. În care n-o să avem timp de schimbări, n-o să avem chef de gânduri, n-o să mai simţim mare brânză şi n-o să ne prea pese de noi.

Berea de seară se transformă încet, încet în votcă, şi parcă nimeni n-a prevăzut asta. Ştim bine că orice maşină poate să intre uşor în groapă, dar nu toate pot să şi iasă. Şi, odată căzută, mult mai uşor se afundă decât iese. Şi senzaţia de cădere e, ca toate chestiile dracului, a naibii de dulce. E o senzaţie de eliberare, de lăsat în voia sorţii. Închidem ochii şi cădem şi ne convine că, deşi nu facem nimic, mergem undeva. Poate că aşa e şi viaţa: tot ce trebuie să facem este să urcăm, să urcăm şi să ne ţinem. Şi dacă dăm să picăm, să nu ne panicăm şi să ne apucăm de ceva până când putem urca din nou.

Când eram mic vedeam tot felul de filme cu alpinişti care, deşi cădeau de pe munte, apucau o piatră sau o cracă şi se ridicau la loc. M-am întrebat de multe ori dacă eu aş avea tăria asta sau dacă doar aş cădea, cu ochii închişi şi zâmbind.

Am visat că mergeam pe stradă spre casă, deşi nu era o stradă pe care să o ştiu, şi aveam foarte mult de mers. Eram pierdut şi disperat, şi mai era doar cineva cu mine pe stradă. Era noapte şi mi-era frig, dar mă ţineam după ea. Şi am mers mult, şi nu de puţine ori trebuia să mai alerg ca să nu se piardă în zare. Şi aşa am trecut printre intersecţii pustii, semafoare, parcuri şi blocuri, şi am ajuns acasă. Şi am mers în faţă, şi ea s-a dus la stânga. M-am întors să o mai văd, şi se pierdea în zare. Atunci am văzut că nu eram acasă; eram într-un loc pe care nu îl ştiam. Era întuneric, era frig şi eu eram pierdut.

Atunci m-am trezit.

Odă pentru P9

2009-10-26T18:47:00.002+02:00

Moartea este chestia aia la care mergi la un cimitir unde babe urlă în cor, ţigani scuipă seminţe, oameni plâng şi mănâncă anafură, popi dau din gură. Şi de la care te întorci fără cineva, care nu va mai fi niciodată.

4 ani de zile am fost, zi de zi, în sala din capătul parterului, la P9. Mulţi ne invidiau: vedeam de departe când vin profesorii, vedeam dacă vin cu catalog sau nu, puteam să ne hotărâm mai devreme sau mai târziu, aveam mai mult timp. Şi noi eram siguri că avem mult timp. Nu a fost aşa.

Pe la sfârşitul clasei a 11-a, Larisa, de la P8, nu a mai avut deloc timp. A murit în drum spre mare, într-un accident stupid de maşină. Ne ziceam bună şi pa pentru că eram vecini, dar atât. Mi-am imaginat că este bolnavă şi că nu o să mai vină o perioadă. În timp cu toţii ne-am adaptat ca nişte idioţi la mediu. Şi am putut, după multă vreme, să glumim din nou, dar fără să râdem.

Începea clasa a 12-a, şi cu 3 zile înainte mă întorceam în Bucureşti. Urma să ne vedem la P9 cu toţii peste numai câteva zile. Să dăm o grămadă de bani pe flori, beri şi ţigări. Să facem mişto unii de alţii şi să rămânem la fel de apropiaţii. Ela a murit împreună cu iubitul ei, după ce motocicleta lor a fost călcată de o basculă care a trecut banda dublă continuă fără să se asigure. Stătea ca şi mine, în ultimele bănci. Când nu beam mă uitam speriat în stânga şi dreapta, neştiind dacă să ţip sau să bocesc ca un copil, pentru că mi se părea că este peste tot. A fost devastator pentru fiecare suflet din P9.

Periodic văd câte o fată pe stradă, în autobuz sau în vreun bar, care mi se pare că seamănă cu Ela, şi pe care mi-e frică să o privesc în ochi.

Acum câteva zile a murit Ada, o fată absolut deosebită, pe care sunt fericit că am cunoscut-o. Era în al 4-lea an de mers zilnic la P9.

Dumnezeu să le ierte, pentru că eu nu o să îl iert pe el.

Gândire pozitivă

2009-10-26T00:59:00.002+02:00

E mult mai mişto să vezi partea plină a paharului. Am văzut oameni care nu văd, am auzit oameni care nu aud, am încercat să dau mâna cu oameni fără mâini. Şi tot eu sunt nefericit?

Toamna vine când vrem noi. Culoarea frunzelor depinde doar de cum vrem noi să fie, gustul şi mirosul cafelei sunt aşa cum trebuie să fie doar atunci când noi suntem cum aşa cum trebuie să fim.
Cum trebuie să fim?

Trebuie să fim încrezători în noi, în primul rând. Lamentarea este o mare porcărie, şi asta nu din cauză că tot timpul "sunt unii care o duc mai rău decât noi". Pentru că nu duce la nimic. Avem propria noastră viaţă în mâini, iar dacă suntem siguri de chestia asta înseamnă că suntem maturi. Şi tot timpul avem nevoie de ceva care să ne aducă aminte de asta. Contează să fim pe propriile noastre picioare.

Fiecare are câte o pernă. Hai să ne-o găsim.

Noapte bună!

2009-10-17T02:08:00.003+03:00

M-am întors după o plimbare cam lungă acasă şi am făcut cum fac de obicei: am lăsat ce era mai important pe ultima clipă. Anume aprovizionarea de la magazinul din colţ. După cugetări îndelungi, dă-te şi scuze, am ales victimele: un borcan de aproape un kil de Nutella, un fel de prăjituri anemice fără niciun fel de cremă şi strictul necesar: 2 Tuborg la cutie. 30 de ron, scot cardul, nu vreau pungă că costă, bag berile în geantă, cardul se lasă aşteptat. Şi stă şi stă şi era unu săracu cu 2 banane şi apă plată în spatele meu, un minor care a venit să ia un kent 8 şi o brichetă, o fătucă care, după lupte seculare cu conştiinţa, a ales o pungă cu croissante, un fulga şi o provizie sănătoasă de ciocolată în toate formele Milka. Cocalarul de magazin vroia să îşi încarce şi el Cosmoteul să o sune pe Mirela direct din cartier, iar tocmai ce îşi exprima dorinţa, a 3-a încercare a acceptării cardului meu s-a dovedit a fi şi ultima. Vânzătoarea s-a resemnat, am scos berile din geantă şi vroiam să zic să iau o bere măcar cu banii pe care îi aveam. 2 rono şi câteva monede mici, în valoare de nu mai mult de 40 de bani. Nici măcar de-o bere. Nici măcar de la nenea de la chioşc un Ursus care mai era o mie. Nimic. Mai ieftin ca o cola, dar şi cola aia era scumpă pentru mine.

Şi totul a mers prost. Cu somnul e mult mai greu fără alcool, de ceva vreme. De când nu mai este nici da, nici nu, de când s-a dus vara aia în care am zis că mă îndrăgostesc, de când am uitat că totul va fi bine. De când nu mai ştiu să îmi zic singur noapte bună, de când trebuie să mă mulţumesc cu puţin.

Noapte bună.

Justificare

2009-10-06T00:53:00.003+03:00

A venit toamna şi odată cu ea, tot ceea ce e cuprins de toamnă. E uşor să faci analogii de genul "cad frunzele, deci nimic nu este etern" sau teoria ploii care mătură păcate din lacrimile noastre. E uşor să ne exprimăm starea de rahat mai ales atunci când nu e reală, ci impusă. E stupid cum noi, ca specie, ne asemănăm cu nişte oameni ipohondri care iau nurofen că li se pare lor că o să îi doară unghia de la degetul mic de la cracul stâng şi se plâng întotdeauna de asta, iar când sunt loviţi nu mai ştiu ce să zică. Ca o femeie care mimează orgasmul cu câte un scenariu de fiecare dată, iar atunci când îl are tace şi nici n-ai zice că suspină. Vine toamna şi ne bălăcim prin bloguri, poezii şi desene, iar atunci când e mai rău, tăcere.

Şi aşa mă justific, pentru mine, pentru faptul că sunt în stare să duc o frază până la capăt din an în paşte. S-a terminat septembrie, şi nu m-am trezit, aşa cum cerea cântecul. Ba nu, nu m-a trezit nimeni. Ba nu, asta e doar o altă justificare.

O ducem bine, chiar mult mai bine decât alţii. Şi asta nu ne încălzeşte deloc, pentru că, dacă chiar totul merge prost, nu mai putem să ne plângem calumea.

E mai frig afară şi plouă mai des şi geaca e pe noi în fiecare seară acum. Şi a început facultatea, şi cunoaştem mai mulţi oameni, doar pe noi înşine nu prea. Şi ne justificăm fiecare eşec şi raţionalizăm aiurea suferinţa noastră şi a altora.

Şi da, postarea asta, după aproape o lună de când nu am mai scris, este tot o justificare.

Aproape 2 ani

2009-09-12T16:16:00.002+03:00

Aceste rânduri sunt dedicate unor persoane care, ştiind sau nu, m-au ajutat foarte mult.

Prima dată când am avut treabă cu vreun blog a fost când eram eu printr-a 10-a. La sfârşitul clasei a 10-a, asta chiar dacă tot timpul am fost conservator la tot ce e legat de comunicare online (foarte târziu am trecut de pe mirc pe Yahoo, foarte târziu mi-am făcut hi5, foarte târziu last.fm, iar de twitter aproape că nu m-am atins). Blogul îl începusem pe Yahoo360, platformă care a fost desfiinţată (de reuşită ce era) şi se numea 'gândurile unui urs'. Logic, eram leşinat după o tipă care blogăia şi ea şi trebuia să mă bag şi eu în seamă mai cu talent. Scriam chestii de suferinţă, de sentiment, de viaţă, adevăruri absolute pe care doar eu le ştiam. Am fost cu tipa, ne-am despărţit, iar blogul (după vreun an) a intrat într-un fel de comă online. Trebuia să mă schimb pentru că simţeam că vara nu m-a schimbat destul.

Şi l-am dat dracu de 360, m-am tuns şi mi-am făcut blog nou. Pe care l-am făcut după cum mă vedeam pe mine: mai puţin sentimental, mai puţin categoric, puţin mai resemnat şi foarte speriat. Şi acum mă uit şi văd că se fac aproape doi ani de când scriu pe blogul ăsta. Îmi spun singur un prematur 'la mulţi ani' cu un pahar de vin roşu în mână pentru că afară este frig şi mi-e silă să ies din casă. Îmi aduc aminte de scrisul acela, în ură, în care mă luptam cu tastatura, cu ecranul, cu mine, îmi aduc aminte de multele seri în care scriam câteva rânduri doar ca să le şterg. Îmi aduc aminte de câte ori n-am scris câte două săptămâni şi mă întrebam dacă vreodată voi mai putea scrie. Nu îmi aduc aminte să fi publicat ceva fără să las o parte din mine printre cuvinte, virgule şi clipuri.

Prima postare de pe blog se numeşte 'de ce?', întrebare mereu complicată şi niciodată bine pusă. Voi da o tentativă de răspuns: pentru voi. Ba nu, nu pentru voi, pentru tine, care citeşti ce am scris acum. Poate că blogul ăsta este, uneori, cea mai personală şi sinceră reprezentare a mea. Nu aş fi continuat fără comentarii care să îmi spună că le place ce scriu, fără comentarii anonime care îmi spuneau că am stors un zâmbet din cineva, fără persoane pe care să le cunosc doar din vedere care să îmi spună că le-a plăcut o chestie pe care am scris-o mai demult. Toate astea m-au ajutat să nu renunţ la blog. Şi, de asemenea, să nu renunţ la mine.

Mulţumesc.

Gânduri obosite

2009-09-04T23:50:00.003+03:00

Făceam pe mine şi nu ştiam dacă îmtâi să mă duc acasă la wc sau să mă duc întâi la magazin să îmi iau bere şi o conservă de peşte. Şi cum stăteam la semafor vine un cocalar cu un VW Golf 1 sau 2 cu maneaua la maxim (manea d-aia cu dedicaţii, urlete, trâmbiţe, nemasterizată). Şi omul era să dea peste mine pentru că parca pe trecerea de pietoni. Iete şi atunci m-am gândit eu aşa: Ce ar fi să mă iau de el?

Dar, dacă înainte de asta, se ia el de mine? Nu e nicio panică, mă voi uita la el aşa gata-gata de o flegmă între ochi, şi îi voi spune "auzi bă, fra-e-re, mă-ta ştie ce faci?". Dar nu ar fi prea constructiv. Adică, fără să pătrunda esenţa întrebării mele (care parcurge teme precum sinceritate, dragoste părintească, acceptarea propriei condiţii etc), ar arăta ochiului meu cum e cu ciocnirea cu pumnul. Ar merge mai bine o ameninţare. Să vadă că eu la mine în cartier sunt şef. Să vadă că eu ştiu şi că intelectul meu superior se poate lupta cu pumnul lui. HA!

Cum ar merge: "Ştiu numărul tău de înmatriculare, bulangiule. Mă baţi, ce mă doare, te zic la poliţie şi te prind eu." Dar cocalarul nu s-ar speria, îmi dau eu seama, pentru că apare un factor neprevăzut: originea maşinii. Eu am presupus că maşina ar fi una ruptă în 3, luată cu 300 de euro din Germania, venită să dea clasă la băieţii din cartier, care o ard şi eu cu Passaturi şi Tuaregi. Dacă maşina e furată? Ar spune cocalarul: "Bă băiete, maşina e furată şi eu mă piş pe poliţie."

Simt din nou dilema magazin sau wc şi, deşi mă apasă rău de tot, îmi dau seama că dacă a şi furat o maşină şi mă şi bate pe mine (fără să mai punem în calcul oprirea neregulamentară) tipul va face ceva ani de puşcărie. Şi la puşcărie o să vină "băieţii" care o să aştepte să îi scape săpunul pe jos. Chestia asta mă face să mă simt bine, mă încălzeşte gândul că unii o să îl chinuie. Mă trezesc din nou la semafor, dându-mi seama că nişte poponari (ucigaşi şi tâlhari, în particular) mă fac pe mine, la acel semafor, să mă simt bine. Poate că de frica lor cocalarul cu Golful nu îmi dă în cap. Poate că ar trebui graţiaţi. Sau să li se mulţumească.

Semaforul se făcuse de câteva ori roşu şi verde, iar Golful dispăruse de mult.

O noapte puţin mai lungă.

2009-08-21T20:58:00.005+03:00

Andreea n-a adormit decât pe la 4, deşi s-a hotărât să adoarmă pe la 1, după ce a văzut două episoade din serial. N-a putut să adoarmă pentru că nu ştia dacă prietenul ei, Mişu, mai e prietenul ei sau nu. De fapt de multă vreme nu adoarme atunci când işi propune, pentru că atunci când pune capul pe pernă vrea să pună capul pe Mişu. Pe Mişu de acum câţiva ani. Şi începe să plângă puţin, fără să simtă nimic, doar gândindu-se la el, iar obrazul de pe pernă îi transpiră. Şi cum pe obrazul celălalt adie aerul condiţionat, nu ştie dacă îşi trage nasul pentru că plânge sau răceşte. Aerul condiţionat l-a oprit pe la 3, când a început să tuşească puţin. S-a făcut linişte şi întuneric deodată, iar singurul lucru care mai inspira viaţă era respiraţia ei, tulburată de o tuse înecată din când în când şi licărirea chioară a unei lumini pierdute pe televizorul închis.

Nu poate să adoarmă cu televizorul deschis pentru că la televizor noaptea sunt numai porcării. Oameni în reluare şi filme proaste. Nu îi mai plac filmele ca acum ceva vreme. S-a îngrăşat de la atâtea filme. Aşa i-a spus Mişu. "Ai pus pe tine că mănânci ca proasta la toate filmele alea". De atunci stă şi plânge. Andreea a vrut să dea la teatru cândva, dar a dat la ASE, o facultate pe care a terminat-o foarte uşor. Acolo l-a cunoscut şi pe Mişu.

Era beată şi îi era rău şi spunea că nu o să mai bea niciodată. Mişu a dus-o cu maşina acasă la el. Andreea a crezut tot timpul că a fost pură întâmplare; Mişu o urmărea de multă vreme. O iubea, după părerea lui. După un an nu mai era ca la început. Ea plângea când se gândea la el iar el nu se gândea la ea. A vrut să se despartă de el dar ce să facă? Unde să se ducă? Trecuseră ani de când avea ea viaţa ei. Acum nu mai avea nimic al ei. Era al lor totul, ea era a lor... Şi nu putea să renunţe atât de uşor la ea.

S-a trezit la ora 5 cu o bătaie în uşă. Era Mişu. Nu vorbeau niciodată despre ce făcea el. I-a deschis uşa desculţă. Mişu o vede şi o sărută. O iubeşte încă, după părerea lui, dar doar uneori. Îi vine să vorbească cu ea dar nu poate. E prea târziu. Trebuie să răsară soarele. Andreea aprinde lumina din bucătărie să facă o cafea.
"Culcă-te, îmi fac singur."
Andreea se întoarce pentru o clipă la el. Este tot Mişu al ei, dar e mai abătut şi el... ridică mâna să îl mângâie dar nu poate. Ar fi vrut să îl sărute, dar şi mai mult ar fi vrut ca el să o sărute pe ea. Mişu zâmbeşte. Andreea se întoarce în pat. Poate să adoarmă când e Mişu acasă.

Poate să fie fericită când Mişu e lângă ea. Plapuma nu era cea care o mângâia. Avea servici de dimineaţă, ce căuta lângă ea? Poate vroia să doarmă o oră şi el, înainte să răsară soarele. Mişu a adormit cu Andreea în braţe şi andreea cu o pernă în braţe.

Îi era cald şi s-a hotărât să deschidă ochii să dea din nou drumul la aerul condiţionat. Nu i-a deschis fiindcă Mişu a sărutat-o pe buze. Şi nu îi mai era frig şi s-a întors la perna ei, pe care a luat-o mai tare în braţe, şi Mişu a strâns-o mai tare în braţe pe Andreea. Era bine, dar Mişu trebuia să plece în zori... Cu un deget pe buzele ei a auzit "n-are nimic dacă noaptea e puţin mai lungă."
Andreea a zâmbit, pentru că nu mai credea că e fericită.

Gând scurt

2009-08-20T16:42:00.002+03:00

Se ia una bucată "Lost cause", se taie "cause" şi se descrie o stare psihică care aduce a nelinişte, incertitudini şi sictir. Suntem necunoscuţi şi singuri, regretele de bântuie atunci când ne gândim că poate că, dacă acum ceva vreme nu eram aşa proşti şi aşa stupid de siguri pe noi ar fi fost altfel acum. Cum ar fi altfel? Am fi fost mai împliniţi, mai puţin singuri şi necunoscuţi şi nu ne-am fi scris pe twitter în fiecare zi tot ce facem, şi nu am fi pus pe last.fm în fiecare zi tot ce ascultăm şi nu am fi pus pe facebook tot ce vrem să fim şi nu am fi compensat nevoia de exprimare prin bloguri.

Mă trezesc în fiecare zi că mai fac un cont undeva, că îmi mai aleg o parolă pentru un site, că mă minunez de tot felul de chestii, că mă obişnuiesc cu altele. Mă trezesc printre linkuri, rss-uri, torrenti şi audibles şi mă culc cu un film HD, un serial fain de pe net şi o cucerire a unui sat pe Travian.

Dăm commenturi fără să comentăm nimic de fapt dar ne vine foarte greu să spunem ce credem de fapt. Prietenii adevăraţi îi numărăm pe degetele de la mâini dar pe hi5 avem sute de friends.

Lost cause

2009-07-28T03:58:00.005+03:00

Beck - Lost Cause

Teddy Plays

2009-07-19T23:59:00.000+03:00

Nicolae (1)

2009-07-19T23:09:00.003+03:00

Dacă mut steaua aia ceva mai în stânga, ar arăta mult mai bine cerul. De-aia democraţia e de căcat; dacă toată lumea ar muta stelele, ar ieşi ca dracu. Şi, cine ştie, mai dai de perfecţionişti care o să le alinieze pe toate, de arhitecţi care o să fac tot felul de forme dubioase cu ele şi de cocalari care o să îşi scrie numele pe cer. Sau o să facă semnul de Nike.

Nicolae clipeşte o singură dată şi îşi dă seama că nu poate să mute stelele şi că neuronii lui se agită degeaba. Se ridică în fund şi termină berea abandonată de gust, de rece şi de bule de ceva vreme. Îi vine să dea o flegmă, dar ceva îl opreşte. Îşi aprinde cuminte o ţigară şi se aşează înapoi pe spate. Se întreabă pentru o clipă de ce flegma este mai tolerată decât ţigara, după care clipeşte din nou.

Ce vrei să faci când o să fii mare? Vreau să mut stelele. Unchii, bunicii, naşii râd de ăla micu pe lângă tortul făcut de o mătuşă de a lui care doar zâmbeşte duios de pe un fotoliu. Are doar 4 ani. Atunci se ridică pe canapea, încearcă să zică ceva dar nu se aud decât nişte consoane stâlcite şi un amestec de muci cu lacrimi. Lumea încremeneşte speriată, după care zâmbetul se transmite succesiv de la rudă la rudă. E şi el mic. Nicolae plânge de mama focului.

Bag picioarele în stele. La vârsta aia copiii fac gropi în nisip, se pişă pe ei, se mânjesc cu ciocolată şi toată lumea e ok cu chestiile alea. Dacă vreunu zice ceva diferit, e o prostie. Şi ce dacă n-aveam maşinuţe, lego şi dracu mai ştie ce? E adevărat ca n-aveam nici somn, şi de aia stăteam ca prostu să mă uit noaptea pe geam. Plângeam când era înnorat noaptea până când reuşeam să adorm. Şi când era furtună mă ascundeam sub plapumă. Ştiam atunci că nu e bine să mă joc cu stelele, pentru că nu sunt ale mele. Dar ale cui dracu sunt? Şi de ce au râs? Puteau să tacă... Puteau să mănânce tort şi să tacă naibii, să îşi discute politica şi maşinile şi fotbalul şi căcaturile lor. Nu trebuiau să râdă.

Cu ceva timp în urmă fusese ultima oară în apartamentul acela. Sufrageria era goală, albă şi prăfuită. Trecuseră 20 de ani de când acolo era un televizor, acolo era o masă, acolo o canapea pe care era el cocoţat, plângând de ziua lui. Stătea în mijlocul camerei cuprins de un regret teribil şi ar mai fi stat, dacă nu i s-ar fi trezit un instinct brusc de a pleca. Era un preţ bun pentru cât de vechi era blocul, iar amintirile erau făcute pentru a fi uitate. Acolo făcuse pentru prima oară dragoste, acolo fumase prima lui ţigară, acolo zdrăngănise pentru prima dată o chitară, acolo învăţase să se uite pentru prima dată la stele. Acolo învăţase să şi uite de stele.

Vama

2009-07-16T17:50:00.002+03:00

Foarte multe gânduri pierdute printre firele de nisip, sticlele de votcă, focurile de tabără şi valurile mici. Foarte multe vise amintite, speranţe uitate şi idei ameţite pe la răsărit. Foarte multe stele şi foarte multe beri, foarte multe clătite, hamsii, şi sentimente. Foarte mult rock vechi şi nou, foarte puţină lume şi foarte mulţi prieteni. Foarte aproape de mare, de cer, de mine.

Where game theory and love meet

2009-06-30T16:35:00.003+03:00

3 paragrafe despre un urs

2009-06-28T22:01:00.004+03:00

E foarte ciudat cum de aproape două săptămâni plouă şi la televizor se zice că vom avea secetă anul acesta. Că o să fie naşpa, pământul o să crape de uscat ce e şi n-o să avem grâu şi pâine şi alţi 30 de ţărani, disperaţi şi faliţi, se vor apuca de băut şi, mangă fiind, îşi vor ucide întreaga familie cu bestialitate. Poate aşa o să fie. Şi o să mă uit la televizor la imaginile blurate şi nu o să îmi pese, aşa cum nu mi-a păsat niciodată. Ştiu că o să ajung în rai, pentru că, chiar dacă nu îmi pasă, nu prea îmi place să fac rău.

"Auzi, Teddy, dacă ţie ţi-ar plăcea de o tipă şi ea te-ar vrea..."
Care e diferenţa între a îţi plăcea de cineva şi a vrea pe cineva? A plăcea e ceva mai de clasa a 6a, ar zice cineva. Ar fi un fel de simpatie mai pronunţată, alături de dorinţa de a te ţine de mână cu persoana respectivă. A vrea ar fi mai mult, ar fi o nevoie animalică de a strânge în braţe, de a săruta, de a duce prin ploaie pe cineva doar ca să răcească şi ca tu să ai grijă de ea. Şi atunci cu iubirea cum dracu mai e? E ca şi cu vrutul, un fel de speranţă incertă că dacă ceva anume se întâmplă o să fie bine. Nu ok, nu ce faci? bine, ci un bine sincer, d-ăla de ştii tu că faci bine, de mergi pe stradă şi deodată zâmbeşti şi zici "mi-e bine", la fel cum ai zice "îmi curg mucii" sau "semaforul e când roşu, când verde, când galben". Ca pe o certitudine. Deci căutăm să ne fie bine. Dar dintr-un masochism nativ ne îmbârligăm calea, ca şi cum ar fi o problemă prea simplă pe care o mai complicăm, de amorul distracţiei. Şi dacă o tipă m-ar vrea, ar vrea sa mă cunoască? Ar putea să mă cunoască? Ce întrebare.

Ce mă enervează unele chestii. Mă enervează metroul pentru că scaunele alea imbecile te pun să stai faţă în faţă cu cineva, şi inevitabil apare o holbare intensivă. Şi nimeni nu vorbeşte, şi nimeni nu se dă la o parte ca să stai lângă cine ai vrea tu să stai ca în reclama de la orange, şi doar ne holbăm. De ce te uiţi la mine aşa de parcă te-ai uita la o reclamă de la ikea şi nu îţi dai seama că sunt eu, o persoană. De ce nu îţi dai seama că aş putea să te fac să zâmbeşti atunci când te trezeşti? De ce? Aşa m-ai face să îmi pese... Dar nu îmi pasă. Ba îmi pasă, dar o să iau totul în mine, o să beau o bere, şi o să zic că nu îmi pasă până când, puţin câte puţin, aşa o să fie din nou. Pe bune de data asta.

Ar trebui să...

2009-06-12T02:06:00.003+03:00

Ar trebui să nu învăţ noaptea pentru examene, chestia asta nu se face eficient decât în timpul zilei, somnul e sfânt. Dar nu pot, fără muzică bună, fără linişte şi fără o cană de cafea.

Ar trebui ca pescăruşii să nu umble de nebuni prin Bucureşti. Locul lor e la mare, nu pe Dâmboviţa.

Ar trebui ca trenul să nu se audă chiar de la geamul camerei mele. Ar trebui să fie mult mai ieftin, confortabil, civilizat şi silenţios.

Ar trebui să nu răsară soarele aiurea, în vârful unei străzi dintre două blocuri şi o casă. Soarele trebuie să răsară doar pe plajă, lângă bere şi prieteni, iar în oraş doar să apară aşa, deodată, fără să observe nimeni.

Ar trebui să....

Frici şi speranţe

2009-06-01T01:02:00.004+03:00

Adică hopes & fears.

Cine nu speră la iubire d-aia mişto, mai mişto ca în filme, e un idiot. Da, relaţiile sunt o chestie în care cel mai mult contează compromisul, responsabilitatea, sinceritatea. Dar iubirea e iubire. Nu e vorba de relaţie, nu e vorba de sex, nu e vorba de bani şi maşini şi telefoane. Iubirea ţinteşte la fericire. E mai greu să te joci cu fericirea decât cu alte chestii pentru care există credite la bănci şi ţepe date la bănci, curve, Germanos şi piţipoance. You can plan a pretty picnic but you can't predict the weather. Sorry, miss Jackson.

Şi dacă plouă nu mai contează freza de un milion din Mall. Şi dacă simţi sărutul apropiindu-se...

Dar nu apropiindu-se cu obligaţie, resemnare, raţiune. Sărutul ăla care începe cu o atingere instinctivă dar întâmplătoare, ochi care nu se uită, dar privesc, picurături de ploaie care tot nu se usucă, picioare care nu stau locului şi goluri care fac sus-jos ca un lift stricat, din stomac în inimă şi înapoi. Sărutul acela, parcă muncit prin suflet, prin sinceritate stupidă, plin de frică şi speranţă. Şi cu întrebări multe, care nu aşteaptă răspunsuri. E bine ce fac? Mâine o să ştie? Mâine, când nu o să mai plouă, mâine când nu o să mai fie deloc vin în stică, mâinele ăla care ne sperie de nu mai ştim de noi de fiecare dată.

Mâine o să fie o zi ca oricare alta? Mâine tot timpul e o zi ca oricare alta. Mâine ne sperie pentru că noi îl facem bun sau rău. Noi hotărâm, cu constient, cu subconstient, cu toate într-un loc, dacă să fim fericiţi sau nu. Şi da, asta e mai greu decât să ţepuieşti o bancă. Sau să conduci un Cayenne, vorbind la Vertu.

Matematica

2009-05-30T00:31:00.006+03:00

Edit: Postul de aici a fost şters din motive lesne de înţeles. Îmi retrag cuvintele pe această cale, nu însă şi opiniile. Îmi exprim în continuare susţinerea şi solidaritatea faţă de cei care consideră că este loc şi de mai bine. Din orice experienţă avem ceva de învăţat, şi sper că eu, personal, am făcut asta.

Cine vrea să afle părerea mea despre învăţământul superior, despre persoane, despre instituţii, nu are decât să întrebe.

Prin aceasta blogul va evada, din nou, din realitate. Goodbye, cruel world!

Cine caută... găseşte?

2009-05-20T01:22:00.004+03:00

A se vedea secţiunea "related topics" din dreapta imaginii.
Deci cine caută reviewuri despre maşini caută, în general, şi brichete, gagici, marci de masini scrise gresit si, last but not least, Ţiriac.
Temă pentru acasă: să se formeze o frază cu cuvintele-cheie de mai sus.
Web 2.0 my ass.

Cum se trece peste

2009-05-08T15:16:00.002+03:00

E prea greu sa ne dam seama care e binele si care e raul.

Insa avem capacitatea fundamentala de a ne da seama ce este frumos si urat, si putem sa separam uratul, sa il injuram si in cele din urma sa ramanem cu ce e frumos.

Cu hainele frumoase, cu rasariturile frumoase de soare, cu clipele, timpurile, anotimpurile si amintirile frumoase. Si atunci ramanem noi cu visele noastre frumoase. Si chiar daca nu stim daca asta e bine sau rau... credem cu tarie ca e bine.

De la culturism la cultura

2009-05-04T21:39:00.004+03:00

Când eram mic aveam un singur hobby: în timp ce unii vroiau mingi de fotbal, adidaşi, maşinuţe, cărţi, eu vroiam CD-uri. Ţin minte cum adunam unul peste altul cd-uri gratuite cu tot felul de chestii prin Anglia sau Germania. Ziceam că atunci când o să am eu CD-Writer o să le şterg şi o să le folosesc. Odată era să înnebunesc când am văzut că maşina de REBU, pe lângă semnul distinctiv de tip înmatriculare "GIGEL" avea înşirate, cu faţa lucioasă spre exterior, o grămadă de cd-uri menite a emana bunăstare materială şi a orbi pe restu'. Cum am fost prost educat de mic, sursa principală de CD-uri nu a fost greu de găsit. Fuck the system, fuck the intellectual property, spusăi eu încă de pe atunci.

Primele mele CD-uri erau aduse de tata de prin Germania, şi mai erau câteva ale lui Ape. Erau nişte jocuri vechi, ceva mai tari decât disketele pe care le foloseam până la momentul acela. Da, aveam calculator cu CD în 95. Era un Pentium adus din America, cu ecran, printăr, tot ce-i trebuie. Pe care nu are sens să spun de câte ori l-am stricat, spre disperarea lu taicămiu. Ideea e că foame de CD-uri te face să înnebuneşti, ca să parafrazez lipsa a ceva exprimată de nişte mari artişti contemporani. Aşa că atunci am descoperit câteva fenomene care mi-au marcat copilăria:

Salvaţi acum

1. Piaţa Universităţii. Nu adunătura de "golani", ci cea de piraţi. Era un gigel mai ţigănos, mic şi gras, cu început de chelie şi burtă, nu prea tânăr dar nici prea bătrân.

Vânzător: Mai fără vârstă, aşa. Stătea pe la fântână cu o masă vai de mama ei mică şi neagră, cu un telefon în mână (3310, un fel de Vertu al vremii lui). 2-3 acoliţi în permanenţă prin zonă.
Marfă: vreo 30 de CD-uri aliniate acolo, din care 5 cu filme sexy.
Backup: Orange Universitate? (Mi s-a părut că ar intra acolo cu masa aia si cu cd-urile odata...)
Slogan: Dacă ţi se strică vii la mine maine, ţi-l schimb.
Atitudini legate de viaţă: "Zi băiatu ce vrei şi îţi aduc mâine"
Prezentare, preţ: Carcasă, Foicică color bătută de soare şi ploaie, 80.000. În ultima perioadă 90.000, cu reducere la al doilea.

2. Piaţa Universităţii 2. Pe lângă restaurantul Pescarul. Sau ăla de cântă acolo unu de a dat mâna cu Kennedy.
Vânzător: Tipi ciudaţi, uneori câte un rrom, fără personalitate deosebită
Marfă: puţine CD-uri, mai multe DVD-uri, chiar de când au apărut. Se pune accentul pe porn.
Backup: Chioşcul-tejghea de lângă
Slogan: Ei sunt sictiriţi, n-au slogan.
Atitudini legate de viaţă: "Uite băiatu, ăsta azi a apărut!"
Prezentare, preţ: Carcasă, Foicică color, 90.000. DVD parcă pe la 150.000.

3. Piaţa Sf. Gheorghe (unde întoarce tramvaiul, în drum spre Unirii).
Vânzător: Muţi tip rromi cu ochelari de soare, graşi, zgomotoşi. Se aseamănă într-un fel cu vânzătoarele de flori: mănâncă seminţe, scuipă pe jos, îşi fură unii altora clienţii.
Marfă: Tarabă cu 10 CD-uri, Catalog plastifiat cu vreo 500 de CD-uri. Oricare băiatu. Metodă de servire: se ia cd-ul X, se scrie cu markeru pe el Y, se vinde ca fiind Y. Că doar aşa a cerut băiatu. Pe toate le am.
Backup: (?) o casă dubioasă tocmai bună de retrocedat de prin zonă
Slogan: "Oricare băiatu, orice vrei tu am"
Atitudini legate de viaţă: "Ăia e hoţi de dincolo, ia de la mine. Calitate. Fără dalea cu virus cu prostii. Îţi schimb oricând."
Prezentare, preţ: carcasă, cd cu inscripţionare în colţul străzii cu titlul dorit, în general cu un exces de litere duble în dânsul. 90.000-100.000.

4. Unirii (pe la InterSport)
Vânzător: Mulţi. Concurenţă, dar nu îşi fură unii altora clienţii. În speţă, domnul Ion, un ţigan înalt, fumător convins, cu număr de telefon mobil, mai mai să zici că e legal. O forţă de convingere remarcabilă, face din vândutul cd-urilor pirat o artă desăvârşită, o activitate bazată pe principii, pe încredere.
Marfă: Tot pe ideea de catalog + 10 cd-uri pe tarabă. Are în general cam 100 din cele 500 din catalog.
Backup: Portbagajul unei Dacii 1310, aflată prin spatele magazinului Cocor.
Slogan: "Veniţi şi vedeţi, pe mine mă interesează satisfacţia clientului."
Atitudini legate de viaţă: "Eu sunt cinstit dom'le. Dacă se strică, schimb. Da' nu se strică. Zic eu.2
Prezentare, preţ: Carcasă, foicică, 100.000.

Vremea a trecut, toată lumea şi-a pus net. (3) au dispărut odată cu şantierul de la capătul ăla de tramvai. După o vreme nu au mai apărut, deşi toată lumea îi credea în concediu de odihnă. Au urmat (4) care şi aşa ocupau strada aiurea şi se băgau de nu se mai vedeau bine cerşetorii. De Ion nu s-a mai auzit niciodată nimic, nici de Dacia lui (nici de principiile lui, ar zice careva). Au urmat (1), care după vreun an jumate de chelit mai mult, îngrăşat mai mult, cocălărit mai mult, au rămas la stadiul de 2 oameni care mai bântuie pe lângă fântână. Presupunem că vânzare zero. Au rămas în schimb (2). Pe care în fiecare zi i-am văzut la datorie când am mers spre facultate.

Până azi. Azi rromii aceia suavi aveau pe tarabă în loc de CD/DVDuri cărţi. D-alea de citit. E criză. De identitate.

Teddy Plays. They Rock.

2009-04-18T02:05:00.003+03:00

Why we sometimes play

2009-04-16T00:27:00.003+03:00

Adică de ce.

Uneori ne jucăm pentru că monotonia este pur şi simplu inimaginabil de dureroasă, la fel ca plictiseala sau singurătatea. O întrebare e făcută să fie răspunsă o singură dată, iar doar acel răspuns să conteze. Restul, corecturile, schimbările, sunt pentru a da o altă impresie. Când scrii un cuvânt, vorbele nu mai contează.

Uneori ne jucăm pentru că atlfel devenim serioşi şi rămânem blocaţi, într-un ciclu nesfârşit, în viaţă. În plătit facturi, cumpărat de telefoane mobile, schimbat benzină şi fumat ţigări, seara, după ce urăm o noapte plăcută tuturor.

Uneori ne jucăm pentru că doare prea tare. Pentru că binele, răul, se pierd într-o ciulama de fapte şi sentimente, în care cu greu mai putem alege oasele de carne şi totul devine un soi de zgârci continuu. Iar atunci, închidem ochii şi ne lăsăm duşi de joc, în fantezie, departe de noi.

Uneori ne jucăm pentru că berea nu e niciodată destul de tare şi vinul niciodată destul de sec. Şi atunci ne întrebăm dacă e bine ce facem şi dacă suntem persoane bune. Şi dacă nu facem bine şi nu suntem... mai bem un pahar, deşi nu e exact ce ne-ar trebui, dar e pe masă. Şi dacă facem bine şi suntem buni... tot paharul e mai aproape.

Uneori ne jucăm pentru că nu putem să ne trezim cu gândul că începe o nouă zi. Să ieşim îngroziţi pe uşă, să privim cu spaimă oamenii din metrou;

să ne fie frică şi să bem un pahar pentru asta.

Şi să ne doară puţin.

Să devenim doar puţin timp serioşi.

Să simţim monotonia.

Să ştim răspunsul şi să căutăm, cu disperare, întrebarea.

D-aia.

Atunci când...

2009-04-12T15:15:00.001+03:00

...sunt sigur de ceva, trebuie să apară ceva ce să mă convingă că nu sunt.

Acum câteva zile savuram o cafea bestială d-aia cu capac de o iei după tine pe o bancă de piatră de la fântână. Cum era vreme frumoasă şi tocmai bună de întârziat la cursuri, nimeni nu se grăbea. Piaţa Universităţii e una a empatiei; majoritatea care şed şi dezbat pe acolo sunt studenţi, şi parcă din priviri ştim că suntem toţi, mai mult sau mai puţin, în acelaşi căcat. E felul românesc de a interpreta ideea de campus universitar. În fine, îmi enjoyam eu acolo cafeaua şi mă holbam cum un om galben şi oblic se tot agita pe acolo. Şi poate că m-aş fi holbat la el mult şi bine dacă nu se întâmpla ceva.

Tipul probabil că avea undeva în jur de 50 de ani şi cu siguranţă că arăta ca un homeless de profesie. Sau excentric.

- Am încercat să găsesc de lucru prin străinătate. Dar nimic. Numai pe aici prin Serbia, prin Slovacia. Nici nu vorbesc limba lor. Vorbesc o limbă mai vestică, foarte bine, dar nu astea.
Continuă după o pauză:
- Tu eşti din Bucureşti?
- Da, răspund eu, cu încredere, doar ca să mă corectez: Adică familia mea e din Bucovina, dar eu m-am născut aici, în Bucureşti...
- Eu sunt din partea cealaltă, de la românii uitaţi de lume.
Pseudorepublica Moldova.
- Dar bunica mea era din Ţara Bascilor. M-a învăţat din limba aia, a lor, care nu e nici spaniolă, nici franceză, dar e latină... aşa cât a putut, pe vremea lui Ceauşescu. Tatăl tatălui meu era basarabean. Fusese judecător la Curtea Marţială din Transnistria pe vreama lui Antonescu. L-au omorât comuniştii. A primit o casă la Constanţa, unde a stat bunică-mea dup-aia...
A tras un fum din ţigară, am luat o înghiţitură din cafea, după care a continuat.
- La ce facultate eşti?
- La matematică. (obişnuit fiind de moacele la aflarea acestei veşti. În general, la aflarea unei astfel de veşti persoana informată îşi bulbuchează ochii, se încruntă după care, după caz, reiterează întrebarea, spre a se lămuri. Confirm, şi după un moment de tăcere, cu un glas uşor îngrozit, persoana începe să se bâlbâie: Dar tu... Credeam că... Tu eşti creativ! Tu.. cântai! Dau din cap repetitiv, după care persoana, conformată la cruda realitate, spune resemnată, cu un glas care spune că mi-am ratat viaţa: Am înţeles... E greu... Dar dacă ţie îţi place... Da, îmi place. Şi nu sunt complexat că am intrat aici. Aici am vrut, aici am dat, aici am intrat. Şi îmi place.)
- Eu am studiat ştiinţe sociale... Dar văd că fac ce fac şi tot de matematică dau în viaţă.
Zâmbesc.
- Şi acum mă gândeam cu angajatul ăla... E bine de bani, dar să pleci de acasă... Şi ştii cum e cu străinătăţurile astea? Stai un an ca boul până îţi dai duhul şi dup-aia te dă afară... Îţi dau papucii, mă înţelegi?
Zâmbeşte. Înţelegeam foarte bine.

- M-am dus şi eu.
- Sănătate, baftă multă.

De mâine în fiecare zi o să cânt. De asta să fiu sigur măcar.

Senzaţional mister dezlegat

2009-04-02T21:06:00.002+03:00

Am înţeles de ce, atunci când iau amendă la RATB îmi dă un carton roşu, mic, pe care scrie suprataxă.

În 368, mai ieri, scria pe gipiesu de colo sus 'cardul călătorului cinstit', sub care era pusă poza cardului cu alb şi verde, abonament, şi lângă, 'cardul călătorului fraudulos', sub care era cardul de carton roşu cu alb pe care scria suprataxă. Adică să îmi fie ruşine că iau amendă. Să bocesc puţin, să merg cu ochii în pământ în timp ce lumea mă arată cu degetul pe stradă. Ca la grădiniţă, cu coiful ăla care zicea că eşti copil rău. Să mi se aplice dojana. Că aşa e la noi.

Şi pe gipiesuri acolo apar tot felul de desene. E slideshowul cu autobuzele RATB de la înfiinţare, după care apar nişte poze relaxante de tip wallpaper cu răţuşte, căţeluşi, peisaje cu pomi, peisaje cu grâu, mări, oceane, insule, norişori. Lângă care scrie eventual 'berceni' ca să nu cumva să uiţi că stai într-un oraş de căcat. Pentru că suntem nesimţiţi. Şi ne uităm fix la babele care se uită fix la noi în autobuz, ne uităm urât la alea care fug ca disperatele după un loc bun lângă geam când autobuzul e plin şi fac zid uman în faţa uşii, atunci când încercăm să ne strecurăm ca să coborâm.

De fapt multe chestii se rezumă la nesimţire. Criza mondială poate fi evitată foarte uşor. Sunt nesimţit că arunc pe jos. Dacă nu ar exista nesimţiţi ca mine, nu ar exista gunoieri. Care sunt în mare parte, ţigani. Care altfel ar cere să dea un bip la colţ de stradă. Din nesimţirea mea de a nu merge cu bilet, dau de muncă la controlori.

În loc să mă felicite, îmi dau cartonul cu care să îmi fie ruşine. Nu e totul chiar aşa cum ar trebui să fie...

Maybe tomorrow

2009-03-18T11:35:00.003+02:00

M-am trezit cu melodia asta în cap. Puţin deprimant să te gândeşti dinainte să îţi bei cafeaua la ziua următoare. Anyway, îmi aduc aminte cum o ascultam prin frigul de seară de noiembrie acum un an jumate. Aveam meditaţii la matematică pe undeva pe la Piaţa Victoriei, în fiecare vineri de la 7 la 10. Eram aşa obosit şi singur când ieşeam de acolo, de mi-era silă de autobuz. Şi mergeam o staţie pe jos. Şi, la fel ca în Forrest Gump, dacă tot am mers o staţie, mai merg încă 2. Şi aşa ajungeam acasă, cu un "maybe tomorrow" în minte. După multă vreme, încă încerc să trec de la maybe tomorrow la maybe today.
Enjoy the video!

... si sincer nu mi-e bine!

2009-03-08T15:54:00.003+02:00

Timpul nu m-aşteaptă, mai vreau să stau puţin la 18. Sau 17.

Urlete de bucurie. Emoţii, care fac picioarele să tremure de la glezne în jos, stomacul să se bage-n laringe, inima să stea în loc, glandele să se scurgă pe obraji, părul să îşi găsească singur forma băgată în priză, muşchii feţei să tragă de un zâmbet. Ură. Multă ură.

Rebel, comandante, rebel. Bea bere, le-o tragi tuturor. Aprinde o ţigară. Asta dacă ţi-a dat la magazin. Ce, ţi-a cerut buletinul? Trebuia să zici că îi cumperi lu mă-ta. Lasă, bem o votcă, ne răzbunăm. O uiţi. O uit. Uităm. Mâine va veni alta. Vezi că mâine avem teză. Curu mai învaţă. Vezi că peste 5 luni avem bac. S-a dus şmecheria. Hai la facultate. Hai. Dacă îţi place, o să fie ok. Şi tu o să fii ok. Nu bine, ok. Dacă te iubeşte o să treceţi peste. Nu te mai stresa. Nu o să te înşele. O să vă mutaţi împreună, o să aveţi copii, o să vă futeţi pe AC DC şi o să faceţi dragoste pe Leonard Cohen. O să beţi un vin de dimineaţă, pe Michel Petrucciani. Nu o să plece. Nu o să te lase. Nu e ca altele. E ca altele. O să te lase. O să plece. A plecat. Te-a lăsat. A fost ca celelalte. N-ai după ce să boceşti, eşti destul de matur să îţi dai seama. Mâine-poimâine schimbi prefixul. La mulţi ani bă. 2 beri. Să fii fericit.

Prietenii sunt ceva mai importanţi ca sfinţii, cu raiul lor cu tot. Ăsta e cel mai important cadou de ziua mea :)

Şi atunci te intreb...

2009-02-27T20:20:00.000+02:00

Moving on

2009-02-26T01:23:00.002+02:00

Când eram mic construiam în prostie castele pe plajă, prin parcuri, în acele dune de nisip. Tot timpul îmi plăcea la nisip; la leagăne ameţeam tot timpul iar pe topogan îmi era frică să mă dau. Urcam tot timpul până în vârf, începeam să plâng şi mă întorceam pe jos tot pe scări, în ţipetele celorlalţi copii. Şi la fotbal eram slab. Mă visam mare fotbalist şi luam prea în serios mingea. Aşa că mergeam la nisip. Făceam castele cu porţi mari, şosele ultramoderne care le legau, cu găletuşă, lopeţică şi forme. Mă striga bunicul meu să plecăm, iar eu mai vroiam doar 3 minute. 3 minute treceau când prea greu, când prea repede. Mergeam şi dărâmam toate castelele. Îmi plăcea nu să le dărâm, nu să le calc în picioare. Îmi plăcea să le dărâm turnurile pe rând, iar apoi să scot câte o pietriciă. Până când castelul îşi pierdea grandoarea şi se transforma în paragină. Îmi plăcea să dărâm încet, încetişor. Îmi plăcea să văd ducându-se dracu.

De diferenţa între bine şi rău mi-am dat seama şi mai târziu. Nu ştiam nicio poveste, în afară de cea cu războiul din Troia. Ţineam cu Ahile dar el de fiecare dată murea. Cine era bun? Cine era rău? Am înţeles că acolo unde intervine o tipă, totul devine relativ: pacea, războiul, binele, răul.

Şi cu toate astea îl vroiam pe spân şi pe vrăjitoarea cea rea chinuiţi, torturaţi, o vreme îndelungată. Nu omorâţi. Chinuiţi, puşi în situaţii jenante, batjocoriţi. Uşor, fără grabă.

Am învăţat să împart binele de rău şi, mai apoi, să pun amintirile frumoase într-o cutie, pe care o ţin închisă în nişte poze, obiecte mărunte şi fragmente din memorie, şi pe care le păstrez ca pe o comoară. Şi am învăţat ca amintirile urâte să le arunc, oriunde altundeva, pe jos, să le ia Rebu, femeia de servici care fumează în scara blocului, sau vârtejul aspiratorului. Şi, cum în dragoste şi în război nu există bine şi rău, le aleg după inspiraţie.

Ce uit nu o să îmi mai aduc aminte niciodată. Ce nu uit, poate o să îmi mai aduc aminte cândva..

Prezent!

2009-02-20T09:04:00.002+02:00

Prima dată când am fost strigat la catalog a fost când m-am mutat de la grădiniţa naşilor mei de pe Dorobanţi la altă grădiniţă. Tot pe Dorobanţi. Tot pe germană. Eram o sală mare, cu mese lungi, care formau un fel de U mai pătrăţos. Stăteam pe un scaun şi doamna / Tante zice 'T(h)eodor!'. Eu mă ridic, chiar nu ştiam ce să fac. Şi dacă tot m-am ridicat m-am pornit spre mijlocul U-ului să îmi dau seama ce vrea de la mine. Face unu de lângă mine: Zi hier! Educatoarea rânjeşte, plozii încep să râdă, zic hier!, mă duc la loc, Tante strigă pe următorii. Deci aşa se face. Ridică mâna şi zi hier sau prezent! Pe ăla parcă Nicu îl chema. Venea în fiecare zi cu croissante şi zicea că taică-su lucrează la fabrica de croissante. Uneori îmi dădea şi mie.
Am avut şi prima mea gagică acolo, Silvia, mă împrietenisem cu unu Răzvan care era cam derbedeu de strica jucării. Am spart şi eu capul unuia, pe care l-am împins şi s-a dat cu capul de bara de la scaun. N-am vrut şi mi-a părut rău. Toată lumea mi-a reproşat atunci. Am stat o oră în genunchi cu mâinile sus, singur, într-o sală de la parter, plângând, căutându-mi vina.

La şcoală am strigat prezent, nefiind intimidat de mai multe mâini silenţios ridicate şi câteva aici-uri. Îl uitasem pe hier.

La liceu a început să nu mai îmi pese cum zic. Şi nici dacă zic.

La facultate nu mai pasă nimănui.

Maturizare

2009-02-03T23:52:00.002+02:00

Maturizarea este o chestie pe care toată lumea o cere, nimeni nu îţi zice cum se face, dar ea se face până în coadă, pe ascuns, fără să dea buzz, sms, fără măcar să fie pe invisible. Fără să se fi logat pe mess.

E patetic cum oamenii mari scriu cărţi despre joc, considerându-l o ştiinţă, un secret ascuns prin versuri din cărţi, formule matematice, o metafizică a omului, iar toată lumea nu dă un scuipat pe castelul făcut de ăla mic în parc. Pentru că vrem acasă, să bem o bere şi să adormim la televizor, să ne trezim seara cu un ness şi să ne gândim pentru ziua următoare la chestii serioase, mailuri, buzzuri, mess, planuri de viitor şi politică. Şi înainte de culcare, o carte despre joc. Dar îi zicem ludic, nu joc.

E incorect că angajaţii nesupravegheaţi care joacă Zuma se plâng că n-au serivici, că îi dă afară din categoria de oameni maturi. Au uitat că asta scria printre spaţiile dintre cuvinte şi virgule, în contractul de angajare. Şi în fişa postului, şi în CV ei l-au scris. Şi nu e voie să minţi. Nu e voie să te joci cu viaţa. Joaca e pentru copii. Maturizează-te.

E stresant cum din răutate, egoism şi intoleranţă vedem doar partea cu maturizarea.

Should / Shouldn't

2009-01-31T11:02:00.001+02:00

La ONB

2009-01-19T17:57:00.000+02:00

Ne găsim toţi costumele pe umeraşele de lemn din sala de la etajul patru; un etaj în care becurile parcă pâlpâie mai puţin, liniştea se simte mai la locul ei, printre costumele de figuranţi. Ne îmbrăcăm în popi. Desigur că niciunul nu a nimerit costumul care trebuia. Arătăm ca scoşi din gârlă, dar asta doar până când vine şeful. Mic şi îndesat, unul dintre cei care ştiu cum e treaba, şeful leagă cordoane, înfige ace de siguranţă în costumele noastre şi ne grăbeşte jos, la scenă. Nu, nu o să întârziem.

Machiajul de la etajul 2 este o etapă obligatorie, în care o domnişoară mă întreabă ce sunt. Mândru de mine zic „preot”, iar ea mă recompensează cu un zâmbet şi cu o spoială pe cinste. Se aude de pe hol Nessun dorma, de unde un corist îmi face cu ochiul. Un gong. Al doilea. Al treilea gong. Linişte că începe. Nu e nimic. Intrăm, tiptil tiptil, prin uşa metalică. Am ajuns. Printre decoruri se văd, în semiîntuneric, feţe ale spectatorilor, concentrate, îngândurate şi detaşate. Dar nu au cum să vadă un ochi. Al meu.

Mă trag în stânga, spre recuzită. Mă agăţ de o lumânare mare. Vocea răguşită a tipului de la scenă şopteşte apăsat, simţindu-se în glasul său o indignare că nu poate ţipa. Figuraţia, la scenă! Coriştii, la scenă vă rog! Ştiu că dacă aş merge pe uşa din stânga aici, aş coborî spre fosă, unde doi instrumentişti beau un ness, aşteptând partitura să îi ajungă din urmă. Dar uşa din faţă, de lângă calorifer...

Deodată toată lumea tace. Se aude numai orga, de undeva din fosă. Pentru o clipă gândim la fel cu cei din sală. De la câţiva metri de noi, pe care nu îi vedem şi care nu ne văd. Ce frumos... Coriştii, la scenă! Ne pune cineva în linie, doi câte doi, şi intrăm. Mergi pe măsură.. Nu te uita în sală. Stângul, dreptul, stângul... Aşa, uşor... Acum dreapta... Şi ai ieşit. Bravo. Aşteaptă actul doi. Şi uşa din faţă, de lângă calorifer... unde duce?

Ştiu holul de când eram mic. Îmi îndes biletul în sacou, îmi aranjez cămaşa şi mă plimb prin operă, fiindcă mai e până când începe. Mai este până la ultimul gong. Şi uşa din capătul holului mă atrage. Accesul interzis. Mă apropii, pun mâna pe clanţă... şi o ridic. Zâmbesc şi mă îndrept spre sală, la rândul la care am bilet.

În acele vechi timpuri

2009-01-16T00:51:00.002+02:00

Am dat să intru în bloc pe la vreo 12 noaptea după ce am fost la o ciocolată caldă la un local care e atât de nou de n-are link să pun aici. M-am întâlnit cu vecinul de la 7, care bălăngănindu-se unpic, începe să îmi spună că simte că vine zăpada din nou. Nu m-a întrebat de unde vin la ora asta, contrar vecinilor de la etajele 2, 3 şi 4, fiindcă l-aş fi putut întreba şi eu de unde vine la ora aia.

Dar faza e că omul simţea că vine zăpada. Iar, cum ştim din surse sigure (basme, poveşti, pilde etc) oamenii puteau, în acele vechi timpuri să simtă. Simţeau când vine ploaia, când vine zăpada, când vine primăvara, când vine sfârşitul. Ceea ce mă duce cu gândul că în trecut oamenii nu trăiau într-o mizerie cruntă, ci într-un tablou idilic, într-o melancolie permanentă. Nu beţie. Dar, ca întotdeauna, după cum arăta şi vecinul de la 7, cele două nu se exclud niciodată una pe cealaltă. Diferenţa e că oamenii din acele timpuri simţeau cum le tremură inima când norii se pun în mişcare, simţeau liniştea când mureau şi simţeau mirosul ghioceilor încă neieşiţi. De unde ştiţi că vine zăpada din nou?

N-ai văzut maşina de deszăpezit la colţ? Stă acolo când cred ei că poate să dea zăpada. Ăştia sunt plătiţi oricum... Au contractul, ce îi doare?

Nu îi doare, dar mă doare pe mine pentru că nu am realizat pentru nicio clipă că maşina de acolo e de desăpezit, deşi m-am ferit seri la rând de sirena care în permanenţă stă pornită. Mă doare pentru că am prognoza meteo pe mobil, am un doctor să îmi spună cât sunt de nesănătos şi o promoţie nouă la emag care îmi spune că e primăvară.

Şi mai doare că sigur o să dau click să văd dacă iPodurile sunt la reducere sau nu.

Sesiune

2009-01-13T01:53:00.002+02:00

Asa, un mic training. La inspiratie!

Neaţa!

2009-01-06T10:03:00.003+02:00

De mult nu am mai auzit pe cineva spunând "Bună dimineaţa!". Şi nu vorbesc de colinde şi de emisiuni cu Dani la televizor. Aşa, pe bune.
Când eram mic mă enerva la culme soră-mea care, atunci când ne trezeam (dormeam în aceeaşi cameră, deci era cam greu să se trezească unul şi celălalt încă să doarmă) zicea "Neaţa". Mă întorceam şi strigam "DI-MI-NEA-ŢA". Adică neaţa e un fel de diminutiv şmecheros, cool, aproape american, prin care trecem peste cei mai mici (soră-mea era cu 6 ani mai mare)? De ce mai învăţam la şcoală bună di-mi-nea-ţaaa care alterna cu îngânatul, în stil cor-de-cerşetori, buuu-năă ziii-uaaaaaa, cu un crescendo pe aul de la sfârşit, care urca o octavă, pierzându-se într-o notă ascuţită. După 6 ani am început să zic şi eu neaţa. Şi neaţa a însemnat cafea, unpic de ameţeală şi o dispoziţie după vremea de afară.

Prima dată când am băut cafea (la modul serios) a fost printr-a 9-a. Era olimpiada de română pe şcoală la o oră decentă (10 parcă). M-am trezit poetic atunci, pe Recviemul lui Mozart, călcând pe cărţi în drumul spre periuţa de dinţi. Cum viciul e aproape caracteristic artistului, nu mă puteam lipsi de o cafea. Şi am conceput o drăcie la ibric fiindcă filtrul încă era un mare mister pentru mine. Am pus cafea multă, m-am îmbrăcat şi hop spre gloriile Olimpului. Pardon, olimpiadei. Ne-a pus pe toţi în laboratorul de chimie în care era un frig de îngheţa poezia în noi (termopane canci pe vremea aia). Titlul... Concursul Naţional de Limba şi Literatura Română.... Pe naiba. Sus jos stânga dreapta, mâna mea mişca pixul după bunul plac în influenţa dezvirginării mele cofeinice. Şi aşa scriam urât. Am scris despre cum m-a inspirat pe mine poezia lui Arghezi, cu jocul ei cu tot, să dau cu lopeţica în pământ în parcul de odinioară. Chinuit, la limită, dar m-au primit pe sector.

Şi când te gândeşti că acum dârdâim din lipsa cafelei...

Yertarday

2008-12-24T19:32:00.003+02:00

M-am trezit că mi s-a făcut frică să mai dau clic pe blogul meu, să mai văd vreun comentariu, să mai dau pe postare nouă și să închid repede fereastra. Don't save. Mi-am făcut curaj. E Crăciunul și iertăm. Pe handicapații care blochează intersecția, pe aurolacii din autobuze care put, pe gagicile care ne-au frânt inima odinioară, pe profi, pe șefi, pe vânzătorul de la colț care nu are niciodată rest.

Iertăm viața pentru că are tupeul să se bage în seamă cu noi, iertăm moartea pentru că, la urma urmei, e ceva normal și natural.

Mai greu e când în fundul listei ne regăsim pe noi înșine și butonul de iartă dă semne că e prea obosit. Iar eu sunt de neiertat pentru tot ce fac, ce am făcut și ce voi face. Și dacă nu pot să mă iert, nu pot să scriu pe un blog să dau vina pe altcineva, altceva. Și atunci lista se derulează la loc în sus, în ură, și nu mai iertăm nimic.

Și nu vom mai ierta nimic. Nici pe PSD nici pe PNL nici pe PDL nici pe Băsescu. Vadim devine rezonabil. Politica devine rezonabilă. Calculatoarele devin rezonabile. Messengerul devine rezonabil. Mircea Badea începe să ne placă, ca de altfel toți complexații de la televizor. Love actually e înlocuit cu succes de OTV, popcornul de salam Victoria.

Sau nu. Ne chinuim să iertăm, începând cu fundul listei. Și apoi iertăm tot. Și așa am ajuns să mai scriu ceva pe blog. Crăciun fericit!

Părerile unui urs

2008-11-02T10:15:00.002+02:00

Părerea mea e că viaţa unui om e o bursă de valori care trece, uneori, cum e cazul de acum, prin tot felul de crize. Adică vinem şi cumpărăm, iar când punem un preţ prea mare pe anumite chestii putem să ne luăm ţeapă. Şi nu putem să fim siguri de nimic, pentru că până şi băncile dau faliment. Şi atunci când asta se întâmplă, ni se răstoarnă viaţa cu curul în sus, riscăm nebunia şi o dăm în patologic. Dacă apucăm, înainte să cadă definitiv, ne salvăm oprind toate tranzacţiile. Pentru că la asta se rezumă: ce avem de oferit şi cât putem primi. Prudenţă, compromis, risc. Un joc dinamic, rapid şi pe care, chiar dacă toţi trecem prin el, nu prea îl înţelegem. O viaţă sănătoasă ar trebui construită pe capitalism.

Părearea mea e că fericirea e o chestie pe care vrem să o simţim, dar atunci când o simţim nu ne prea prindem. Drept urmare o căutăm pe unde apucăm. Prin filme, reclame, documentare. Pe la radio şi pe net. Prin cărţi. Meciuri de fotbal. Săruturile acelea care ne emoţionează? Fericire. Gloria golului salvator în ultimul minut de joc? Fericire. Zâmbetul nostru tâmp din fazele clişeice din filme? Fericire. Am văzut-o în faţa ochilor, în pixeli, decibeli sau pe foaie şi sperăm să vină în acel moment, să ne cuprindă şi să ştim ce e aia. Adică ştim, că am văzut-o de atâtea ori prin atât de multe locuri, ce dracu.

Părerea mea e că a fi fericit e numai o problemă de inteligenţă. Nu fericit, e cam prost spus. Mulţumit. Ăsta e cuvântul. E o chestiune de inteligenţă pentru că analiza vieţii la un moment dat este o chestie de inteligenţă, iar obiectivitatea se restrânge la perspicacitate. Deci un fel de Am cravata mea, sunt pionier. sau Am viaţa mea, sunt mulţumit. E uşor să fii mulţumit. Dar ce urât sună. Un compromis monstruos, o depravare artistică. Cum să fii mulţumit cu faptul că eşti mulţumit. Vrem mai mult, şi asta ne face şi proşti şi iraţionali şi neatenţi. Şi e normal.

Pre-Middle-Age-Crisis

2008-10-27T12:23:00.002+02:00

Cel mai enervant e când îţi dai seama că eşti mai puţin nemuritor decât credeai. Ba chiar deloc. Eşti muritor, iar orice pas mare pentru tine e un pas mic pentru omenire. Eu am avut revelaţia asta într-o dimineaţă în care Geometria mă pândea pe la 8, oră tocmai bună de întârziat. Am ales atunci trezirea de Gillette, cea a masculului tacticos şi atent la detalii. Şi care dă oricât de mulţi bani pe spuma de ras. Şi pe gelul de after-shave. Şi atunci a venit.

Era o dimineaţă ca oricare alta, ca o grămadă care au fost, ca o grămadă care o să fie; deşi grămada care va avea să fie e mult mai mare decât cea care a fost. Adică parcă toate dimineţile în care mi-am ras puful de mustaţă feciorească au evoluat până în momentul acela, până la acel ras cu spumă, gel de after shave şi privire neconvingatoare a unuia din oglindă. Şi cel mai trist era că asta se va repeta de multe ori. Voi uita dimineaţa de ieri, o voi savura pe asta de azi, şi o voi aştepta pe cea de mâine. Voi uita.

Uit prea mult şi prea des. Uit chestii urâte şi chestii frumoase, fără discriminare. Când îmi mai aduc aminte de câte ceva, nu e din viaţa mea. E dintr-o vară a cuiva, dintr-un serial la care m-am uitat seri la rând, dintr-o melodie a lui Bryan Adams.

Şi chiar dacă întârzii nu contează prea tare. Aşa că să fiu liber să merg pe jos, prin graba daciilor şi soarele proaspăt trezit. Şi să fac ceva cu viaţa mea. Câmpul semantic al vieţii, în sensul ăsta (choose a life, choose a carreer) mă sperie. Viaţă, facultate, master, slujbă. Apartament, salariu, Logan. Carnet, laptop, tabel. Nu vrea niciuna din astea.

Din mers înjur puţin la lumina care îmi intră în ochi şi îmi aduc aminte că îmi place să cânt la pian. Îmi aduc aminte că îmi place să scriu mult şi prost în timp ce beau cafea multă şi bună. Îmi aduc aminte de oameni. Îmi aduc aminte că rutina e învinsă întotdeauna de mici detalii. Îmi aduc aminte că m-a scos într-a 12-a la chimie la tablă şi nu mi-a dat 2. Şi râd. Îmi amintesc că pot să râd. Simt covrigii calzi de dimineaţă de la colţ, muncitorii care se încălzesc cu o bere şi o ţigară. Încă odată strâmb din nas când văd termopanele la biserica de vizavi şi pe tipii de la parcările Dalli care se târguiesc cu daciile. Grăbesc pasul să nu întârzii.

Intru cu capul sus în facultate, şi îmi aduc aminte că îmi place ce fac. Sunt muritor. Şi ăsta e tot farmecul.

Tămâie şi fum de ţigară

2008-09-28T22:29:00.000+03:00

Albul de neon mă sperie. M-a speriat tot timpul, de când eram foarte, foarte mic. M-au operat de amigdalită şi polipi la un spital şi îmi aduc aminte vag de tot albul faianţei şi neonul. Şi vocea unei asistente care mă întreabă: Ştiai că te-am operat? Nu ştiam, cum nu ştiam nici că situaţia fusese gravă atunci. M-a speriat. M-a speriat să îl revăd. Să văd cum proiectele, ideile, vorbele, sunt ciocnite de realitate într-un mod crunt, pervers, doborâte şi aruncate undeva departe. Spitalul ne aduce cu picioarele pe pământ tot timpul. Pe un pământ scârbos, rece şi prăfuit, cu miros de fum de ţigară şi tămâie. Şi lumânări care sufocă, încet, pe toţi pacienţii din salon. Cu lacrimi şi cu bocete, cu neamuri sau în singurătate, zilele de moarte capătă brusc o aură religioasă, metaforică. Totul, lovit de moarte. De inevitabil şi de speranţe. Şi pe calea Floreasca tot mirosea a tămâie şi fum de ţigară, până departe pe Dorobanţi.

Şi e un miros care te doboară.

Eşti un băiat bun.

Să fii cuminte.

Să fii sănătos.

Să stai pe picioarele tale.

Să ai curaj.

Promit că aşa o să fiu.

Îngropăm mizerii

2008-09-17T23:36:00.002+03:00

Îngropăm mizerii azi, mâine, în weekend, seara şi în prime-time.

Îngropăm mizerii pe terase, prin cinemauri, prin maşini mai mari sau mai mici, pe străzi mai mari sau mai mici, cu mai mult sau mai puţin fum de ţigară în ele. Aruncăm chiştoacele arse pe jos, pe geam sau la gunoi, unde îngropăm indiferenţi ce mizerii se mai năzar prin cale.

Îngropăm mizerii pe la nunţi, botezuri, cumetrii, înmormântări, sărbători legale sau ilegale, printre pahare mai mult sau mai puţin pline cu băuturi mai mult sau mai puţin alcoolice. Ciocnite sau băute pe ascuns, îngropăm mizerii prin ficat, plămâni, farmacii, spitale şi morgi.

Îngropăm mizerii pe la televizor, radio, ziar, messenger, blog, wikipedia. Youtube. Îngropăm mizerii multimedia, cu telecomenzi globalizatoare, pe la colţurile burselor mondiale, prin barilurile de petrol, prin armele biologice, chimice, mai mult sau mai puţin periculoase.

Îngropăm mizerii pe ploaie şi pe cald, pe frig şi pe soare dar şi pe ninsoare. Prin lacrimi de bucurie, chiote de supărare, lacrimi, priviri disperate, zâmbete reţinute. Îngropăm mizerii cu fiecare pas pe jos sau cu tramvaiul, autobuzul şi metroul, cu fiecare moment în care stăm jos în troleibuzul mai mult sau mai puţin gol.

Îngropăm mizerii cu fiecare rând citit înaintea adormirii şi cu fiecare alarmă de trezire. Cu fiecare erou visat sau văzut, cu orice sine nedescoperit, cu fiecare acord de chitară şi clapă de pian. Îngropăm mizerii solo sau în jam-uri sau organizat, în trupe. Îngropăm mizerii în pop, rock, manele şi drum şi base.

Îngropăm mizerii pentru că avem un instinct care ne spune să facem asta. Pentru că, în adâncul fiecăruia dintre noi, se găseşte un perfecţionist trist, care speră.

News

2008-07-23T00:03:00.002+03:00

Admitere şi un proiecţel personal nou. Momentan secret! Shh :)

Tam

Say what? Fazil Say!

2008-07-20T23:44:00.002+03:00

Despre Fazil Say nu ştiu cât de multe ar fi de spus. Mai degrabă de auzit şi, de ce nu, de văzut! Enjoy!

edit: toată lumea se agită cu web 2.0 în sus, web 2.0 în jos. Uite că se poate vorbi şi despre un Mozart v2.0. :)

Marş Turcesc (Mozart) v2.0:

Twinkle Twinkle v2.0:

Variaţiuni după o temă de Paganini v2.0:

Concluzia: 2.0 e mişto. Dar 1.0 rămâne de bază!

O versiune schizofrenică a marşului turcesc, bazată pe cea a lui Fazil Say, aici.

De ce să faci o facultate? (2)

2008-07-18T14:40:00.001+03:00

Universitatea în renovare. Un clip care vorbeşte despre reforma în învăţământ.â

De ce să faci o facultate?

2008-07-18T01:34:00.003+03:00

Admiterea la facultate ar trebui făcută pe bază de eseu. Dacă întrebi pe cineva de ce dă la facultatea X răspunsul este groaznic de simplu. La coadă la poze o fătucă ce, după un an de dezamăgiri la Ştiinţe Politice (Universitate) dă la SNSPA la Comunicare. De ce? Fiindcă dincolo nu se face nimic, e nasol, blablabla. Dar de ce vrei tu să faci facultate?

Ştiu că fac asta la facultate, dar mai departe vreau să fac altceva. De ce să faci o facultate?

Toate facultăţile din Bucureşti sunt de rahat.

De ce să faci o facultate?

Răspunde-ţi la asta înainte să închizi dosarul de admitere.